Nu sunt neapărat înclinată spre filozofeli și melancolii astă seară, însă mă gândesc de ceva timp atât la text cât și la persoana care l-a inspirat și care, după 15 ani, continuă să însemne foarte mult pentru mine.
Asta chiar dacă ne-am întâlnit o singură dată în realitate.
Și chiar dacă, foarte probabil, nu ne vom mai vedea niciodată.
Și chiar dacă, la fel de probabil, eu nu mai însemn nimic pentru ea.
Am citit la un moment dat undeva o metaforă foarte frumoasă, în care am simțit că se regăsește ca turnată povestea mea și-a ei (pe care nu-mi vine s-o numesc ”fostă prietenă”, deși evidența arată că asta a devenit între timp).
Uneori, prieteniile sunt precum trandafirii. Cunoaștem oameni care ne colorează frumos viața o perioadă, asemeni trandafirilor. Apoi relațiile se diluează treptat și la un moment dat, dispar.
Trandafirii se trec, indiferent ce am face și oricât de bine i-am îngriji. E-n datul lor.
Așa se întâmplă uneori și cu relațiile de prietenie. Am avut parte o perioadă
de timp de cineva care ne-a colorat frumos viața. Iar asta nu e deloc puțin.
Ne cunoscuserăm în 2010 și-n cea mai mare parte a timpului am fost penfriends. Sau, mă rog: mailfriends, Yahoo Messenger-friends (până când a dispărut YM), Skpe-friends. După cum se deduce, ea locuia în altă țară (unde n-am ajuns încă. Mi-am - și amândouă ne-am - imaginat de multe ori cum ar fi să ne vizităm reciproc), așadar compensam distanța cu mijloacele pe care le aveam la îndemână.
Doamne, că nu ne mai tăcea gura (sau tastele, dacă chat-uiam). Surori gemene să fi fost și nu cred că ne-am fi putut înțelege mai bine. Asta fără să fi avut pasiuni similare (ei îi place rock-ul, or eu din punctul ăsta de vedere am cam rămas la Elvis, ea citește cu plăcere SF, eu la capitolul ăsta n-am trecut de Jules Verne și mult mai târziu, de Harry Potter), ei îi place să gătească, mie știți voi (că nu 🫣). Și exemplele ar putea continua, dar nu despre ce ne deosebea e vorba, ci despre ceea ce ne adusese aproape și ne ținea împreună.
Valori comune, loialitate, afecțiune reciprocă, același gen de umor. Cât am mai râs împreună. Mi se întâmplă și acum să mă pufnească râsul din senin aducându-mi aminte de vreo replică spumoasă de-a ei.
Ne-am povestit toate dramele, toate momentele cumplite pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Și câte-a mai avut și ea... Ne-am ascultat, ne-am sfătuit, am fost acolo una pentru alta. O simțeam realmente ca fiind o bucățică din sufletul meu.
Nu mai știu exact când - să fi fost în 2018 - a traversat o perioadă foarte dificilă în plan personal și s-a îndepărtat pentru o vreme. Am înțeles-o, i-am spus că voi fi mereu aici pentru ea și am avut răbdare. Mi-era dor de ea, dar i-am respectat dorința.
Am fost în culmea bucuriei când am reluat legătura și în 2019 a trecut prin Hamburg, în drum fiind spre o destinație de vacanță. ”Poate că e oarecum anticlimax”, mi-a zis, ”dar dacă vrei să ne vedem, eu m-aș bucura imens să te întâlnesc în carne și oase”.
Dacă voiam??? Aproape că nu m-am mai putut gândi la altceva până-n ziua respectivă. Am petrecut o după amiază superbă, ne-am preumblat prin centru, am mâncat, am băut cafea, am vorbiiiiit, am vorbiiiit și nu ne-am mai fi săturat de vorbiiiit.
Ne-am luat la revedere cu promisiunea că vom reface întâlnirea. La ea, de data asta.
Au mai trecut niște luni, a venit pandemia, vorbeam mai rar, dar fiecare o găsea pe cealaltă acolo unde o știa.
Pe la începutul lui 2022, comunicarea a început să se dilueze până a cam dispărut de-a binelea. Având și eu o perioadă dificilă, mi-am văzut de biscuiții mei și nici nu știu cum s-au scurs aproape trei ani.
Mă gândeam uneori la ea. Oare ce-o mai face? O fi bine? S-o fi gândind și ea la mine? Aveam numărul ei de telefon, dar de ce trecea vremea, de ce mi-era mai greu s-o abordez, fiindcă mi se părea un gest mai degrabă intruziv.
Asta până anul trecut în septembrie, când Facebook mi-a băgat sub nas profilul ei (de care nu știusem, era relativ recent), având prieteni comuni. Recunosc, primul gând a fost ”de când are Facebook? De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a scris? Dacă s-ar fi gândit la mine măcar pe sfert cât am făcut-o eu, mi-ar fi scris demult...”.
Am alungat repede gândul, care mi s-a părut meschin și mi s-a făcut rușine de mine.
I-am scris. Cât de mult m-am bucurat când mi-a răspuns, nu vă puteți imagina.
Ne-am sunat, am vorbit. Am regăsit-o pe ea, draga mea prietenă de peste un deceniu. Trecuse prin multe, multe și grele, dar era tot ea.
Am povestit, am vorbit, am râs ca-n vremurile de odinioară.
Și totuși, simțeam o barieră între noi. Eram și nu mai eram ca înainte.
Am zis că asta e, life happened pentru amândouă.
Am continuat să comunicăm, dar în continuare simțeam că lipsește ceva.
Și-n aprilie, când am trecut prin cea mai grea perioadă a anului ăstuia, i-am scris că nu sunt bine.
A rămas să vorbim peste câteva zile.
Nu mi-a mai scris niciodată.
Poate că nu avea resurse emoționale, nu știu. Aș fi înțeles, dacă mi-ar fi spus. Nu am idee nici dacă mai citea pe blog (de care știa; într-un fel existența lui se datorează și ei, că m-a încurajat enorm să m-apuc de scris), nici nu mai contează.
E pe Facebook zilnic (din nostalgie, și poate și dintr-un soi de masochism, mă mai uit uneori pe profilul ei. Trebuie să mă las de asta, că nu-mi face bine deloc).
Absolut nimic n-ar opri-o de la a-mi scrie.
Dacă ar simți nevoia s-o facă.
Dar probabil că n-au mai rămas decât amintirile. Iar de data asta nu mai pot să-i scriu. Nu pentru că n-am avut-o aproape în acele săptămâni care au fost foarte grele, fiindcă nu sunt un om ranchiunos. Și-n niciun caz cu cineva care a însemnat atât de mult pentru mine.
Ci pentru că nu mai simt că mai există ceva acolo.
Aș spune că atât am însemnat, dar știu că a ținut mult la mine. Numai că, uneori se întâmplă așa. Trandafirul s-a uscat. A fost minunat toți anii cât a stat înflorit, dar atât a fost să fie.
Dincolo de toate astea însă, ceva din mine îi va duce dorul pentru totdeauna.
Postări
