Comunicare cu carcalaci

Asta e o poveste ceva mai veche, dar am zis să v-o împărtășesc. 

Așadar, în urmă cu vreo câteva luni, ni s-a comunicat cu surle și trâmbițe că trebuie să luăm parte la un training de comunicare, menit să ne ajute în relaționarea de zi cu zi cu diverse personaje pitorești de pe tarlaua unde dăm cu sapa. 
Ete-a naibii, am zis noi, adică ”faceți ce vă spun, că vă ia mama dracu'. Best regards” nu constituie un exemplu de comunicare eficientă? Cică nu 🙄. Așa că să ne trainuim, dară. Cu o mare specialistă cu peste 20 de ani de experiență și multiple diplome și ta-ta-ta și tu-tu-tu. 

Suntem dați în Paște, am concluzionat, constatând că iar vom avea de recuperat munca pe care nu o vom putea face din motiv de training intens și deosebit de constructiv (credeam noi). În fine, dacă-i ordin, cu plăcere! 🤨

A venit ziua, specialista a întârziat vreo jumătate de oră, noi începuserăm să sperăm că poate nu mai vine, de unde-atâta noroc. A apărut, ne-am instalat și, dând dovadă de o nețărmurită eficiență, ne-a demonstrat imediat cum bușești un training de comunicare într-un minut: în etapa introductivă, când fiecare participant se prezintă pe scurt, îl întrerupi pe unul dintre ei pentru a-i corecta o greșeală de exprimare 🤯. 

Smart, n'est-ce pas? Vorba lui Ianache din ”Gaițele”, ba spa! Și era abia începutul. Pe parcursul următoarelor două zile ne-a tocat nervii mărunt-mărunt, printre altele încercând să ne învețe să facem small talk (cu toate că-i spuseserăm că nu avem nevoie de asta în everyday life). Cică să ne închipuim că suntem undeva într-o anticameră, cu un client pe care nu îl cunoaștem bine și să facem conversație introductivă.
”Așa ceva nu ni se întâmplă în realitate. Noi ne cunoaștem bine clienții”. 
(Eu știu inclusiv ce muzică îi place mamei unuia dintre ei 😁). 
”Ok, dar imaginați-vă un astfel de scenariu și elaborați”.
Cooperativa Avântul Prăbușirea, însă asta avem, cu asta defilăm. Ne-am apucat de elaborat cu strășnicie și am început cu exemple gen ”aaaa, sunt pentru prima dată în acest oraș, îmi puteți recomanda un restaurant pentru cină?” 
Ea: ”trebuie să vă întrerup. Small Talk nu e cu chestii personale”.
Oookkk, am zis și am adus vorba despre șantierul de pe una dintre autostrazi, care nu se mai termină de vreo 2 ani.
Ea: ”nu, Small Talk nu e cu chestii negative”.
Da' mai lasă-ne, frate, că vorba lui Creangă, ne-ai cihăit de cap. Sau poate oi vrea să vorbim numai despre vreme?? 
Nu voia. Cică să vorbim despre muzee, că e un subiect neutru. Ce să zic, mă și văd vorbind cu dragul de Pandelică despre muzee. Asta probabil după ce isprăvim chestiunea celor patrusutecincizecidouădemiitreisuteoptzecișipatru de mesaje cu ”can we have feedback” trimise în fiecare zi.

Pe sistemul ”save the best for last”, cea mai prețioasă nestemată a livrat-o pe final de training, când a reușit să mă capseze de-a binelea. Oricum toți eram praf cu nervii, practic număram minutele. 
- Să facem un exercițiu de improvizație.
Da-ne-am pumni în cap să ne dăm 😒.
Scoate niște foi cu câte o imagine printată. Cică fiecare primește câte o imagine (fără să știe ce va primi), merge în față și o prezintă, vorbind despre subiect ca și cum ar fi expert în domeniul respectiv.
- Le-am conceput cu gândul la fiecare dintre voi, în funcție de ce cred eu că vi s-ar potrivi. 
Ei taci 🙄.
Prezintă primii doi colegi, unul avusese o imagine cu un pod suspendat, altul cu un fel de avion futurist, au zis diverse, noi am intrat în rol că ce era să mai și facem, am pus întrebări, tanti era în extaz. 
- Greta, poftim imaginea ta.
Mă binoclez. Era un fel de păduche de mare stilizat, aflat în apă, care-și bulbuca agresiv ochii supradimensionați.
Frate, și mi s-a pus pata. 
- Nu, am zis. Nu mă simt confortabil și nu intru în acest joc. 
Tanti puse bot. 
- Dar asta e și ideea, să nu te simți confortabil și totuși să comunici. După cum v-am spus, v-am ales pozele așa cum v-am citit pe fiecare.
Strategii comunicaționale be damned. 
- Formidabil, zic, deci ce anume de la mine te-a inspirat la carcalac sau orice o fi creatura asta?
Tanti s-a cam schimbat la față și n-a răspuns la întrebare, continuând în schimb să insiste să ”play the game”. I-am repetat că nu și am lăsat-o să pască. Până la urmă a oftat și-a zis să treacă următorul. 
Următorului coleg i-a dat o poză cu o tipă cu un rucsac în spate, aflată pe malul unui râu. Colegul dezvoltă pe tema rucsacului ca și cum el ar fi reprezentantul firmei care l-a conceput etc.
- Iată, zic eu. Dacă-mi dădeai mie poza asta, construiam un scenariu de conferință de presă, unde eu sunt comisarul care vă prezintă poza unei presupuse victime a unui criminal în serie și blabla. 
Colegii: wow, mișto, ce păcat... 
Tanti: ”ah, ce rău îmi pare ca nu ți-am dat ție poza asta!”
- Păi dacă persoana mea ți-a inspirat o dihanie de mare... 
- Vai, scuze, nu am vrut să te jignesc. 
Dar ce credeai că o să se întample, Karen? 🤣🤣🤣

De la deal la vale, eu am rămas nelămurită în privința celor peste 20 de ani de experiență în domeniul comunicării. Și-n continuare nu știu ce anume din persoana mea i-a inspirat ei un carcalac absolut dubios.