În preajmă

Huh, da' bine c-a trecut și ”concediul” ăsta. 

Mda, nu e nicio greșeală de exprimare, după cum nici ghilimelele nu-s întâmplătoare. Zilele au trecut destul de greu și chiar dacă m-am bucurat să revăd oameni dragi și apropiați, abia așteptam să mă întorc înapoi.
Știam demult, dar mi s-a reconfirmat din nou: acolo nu mai e casa mea. A fost cândva, dar cu prea mult timp în urmă ca să-mi mai aduc aminte.
Nu țin să dramatizez, asta e realitatea. Ar fi putut fi semnificativ mai bine, dar viața m-a învățat să fiu recunoscătoare că nu e considerabil mai rău. 
Și chiar sunt. Fiindcă ar fi putut fi mult mai rău. 

Joia trecută s-au împlinit 11 ani de când a plecat mama în necuprins. Tot o joi era și-atunci. Am fost la cimitir, am aprins lumânări și am ascultat amândouă ”Stay Another Day”, ca de fiecare dată când o vizitez singură. 
Atât de multe clipe ne-au rămas netrăite. 
Atât de multe râsete ne-au rămas nerâse.

După cum tocmai am aflat, urmează niște săptămâni grele, în genul celor care au dus la pauza de anul trecut. Încerc să gestionez mai bine decât mi-a reușit atunci, încerc să nu mă gândesc prea mult, încerc să-mi țin mintea ocupată și încerc să respir normal.
Nu promit să-mi iasă, dar mă voi strădui. Și voi încerca să scriu pe diverse teme, însă nu cred să fiu în stare de texte prea săltărețe. 
Dar dacă n-o să-mi iasă, vă rog să nu vă supărați pe mine.

Sper și mă rog să fie bine. 

Tare mi-aș dori să trăiesc din nou fără frică. Din tot sufletul mi-aș dori. Am uitat demult cum e asta.