N-am prea vrut sa ma vaicaresc pe aici. Mi-am dorit ca locul asta sa fie unul in care cititorii intra sa se relaxeze, sa zambeasca, eventual sa cada putin pe ganduri (ceva gen "ca sa vezi, domn'le... ce chestie") si sa primeasca o particica din mine, insa una care sa nu-i impovareze. Ma veti scuza, sper, cei care ma cititi acum, dar azi chiar vreau sa ma vait mult si bine. Asa cum n-am facut-o demult si, cu siguranta, niciodata pe blog.
Realitatea e ca nu mai pot. Simt, pur si simplu, ca nu mai pot. Ma ajung toate. Am un serviciu greu, cu o naveta foarte chinuitoare si in schimburi. O saptamana schimbul 1, saptamana urmatoare schimbul 2. Schimbul 1 inseamna de la ora 6:00 pana la 14:45. Calculand o ora drumul, rezulta ca dimineata plec la 5 din casa. Ma trezesc la 4:15, pentru ca am nevoie de cateva zeci de minute ca sa ma pot uita in oglinda cu amandoi ochii deschisi, sa inghit cafeaua, sa ma aduc in starea de a conduce masina si de a lucra 8 ore intr-un ritm, credeti-ma ca nu exagerez, infernal.
Ajung acasa in jur de ora 16, desfigurata de oboseala de nici mancare nu-mi mai trebuie. Dorm ca o valiza-n gara si in dimineata urmatoare tresar din tot corpul cand suna ceasul, la aceeasi ora 4:15.
Asta e schimbul 1. Saptamana urmatoare, in schimbul 2, incep la 14:45 si termin la 23:30. Ajung acasa in jurul orei 12:30, ma spal cu ochii inchisi si ma pravalesc in pat. A doua zi ma simt de parca m-au calcat trei tiruri si doua trenuri Intercity. Dar o iau de la capat.
Daca facem ore suplimentare, cum s-a intamplat tot mai des in ultimele luni, termin la 00:30 si ajung la 1:30 acasa. Initial ziceam ca o ora nu conteaza, oricum sunt praf. Pe naiba. Ora aia inseamna ca a doua zi am senzatia ca m-au calcat 10 tiruri si cinci Intercity-uri.
Sa mai spun ca-n luna iulie am lucrat cate 6 zile in saptamanile de schimbul 1, din cauza personalului insuficient si a volumului imens de munca? Da, se lucreaza si sambata, numai schimbul 1.
Daca ati ajuns pana aici cu cititul, poate va intrebati ce lucrez. Judecand dupa felul in care am scris, ai zice ca trimit rachete in spatiu. Nu, trimit altceva: colete. Sute, mii. Lucrez la una din cele mai mari firme de distributie din tara. O, da, suna pompos. Stiu. La departamentul care se ocupa de comenzile cu probleme - articole comandate care lipsesc, sau care au vreo defectiune, pachete ale caror facturi au adresa gresita sau alte genuri de erori. Si sunt sute de acest gen.
Responsabilitatea este enorma si nu fac balet de cuvinte spunand asta. Daca se face o greseala "pe traseu", pana cand pachetul ajunge in departamentul nostru, se poate indrepta. Insa daca noi facem o greseala, e ura si la gara: clientul primeste o comanda gresita sau incompleta, pe care o returneaza si incepe dansul - cine, cum, cand, de ce and all that jazz.
Culmea e ca m-am considerat - si ma consider si la ora actuala - norocoasa. Norocoasa ca am serviciu, chiar daca e greu, greu si nedrept de prost platit. Job-ul asta a venit dupa o perioada de somaj si sute de refuzuri la interviuri si aplicatiile trimise, care ma adusesera in pragul deznadejdii. Am inceput de jos. Mai jos de acest departament, in care nu sunt decat de doua luni. Pana atunci am lucrat la banda - sortare/ ambalare.
Aceleasi schimburi, doar ca se muncea exclusiv in picioare si aveam mainile brazdate de zgarieturi de la cutiile de carton in care se ambaleaza. Dimineata ma ridicam din pat aproape gemand de durere de oase. Am fost, si inca sunt convinsa ca am facut un pas considerabil inainte prin faptul ca am ajuns la departamentul asta (datorita studiilor pe care le am si cunostintelor de lucru pe calculator).
Da, iarba imigratiei poate fi foarte amara. In momentul asta, pentru mine e pelin. Azi am pocnit masina, pe drumul de intoarcere. Pur si simplu mi s-a pus o ceata pe ochi. Multumesc Domnului, nu e nimeni ranit. Reparatiile costa cam jumatate din salariul meu pe-o luna. Muncesc ca sa platesc ceea ce am provocat ca urmare a oboselii acumulate si a stresului care e, ma scuzati de repetitie, infernal.
Va si simt intrebandu-va: de ce nu caut altceva? De frica. De neincredere. De amintirea perioadei in care n-am avut serviciu. De intrebarea: si daca, presupunand ca reusesc sa gasesc altceva, nu ma descurc si nu trec de perioada de proba?
Stiu, sunt oameni care au necazuri pe langa care ale mele sunt o gluma proasta si-un rasfat. Dar azi simt ca nu mai pot. Maine o sa ma ridic iar. Tot la ora 4:15, ca si azi. De fapt chiar mai devreme, pentru ca ma ia o colega cu masina si trebuie sa ne intalnim undeva. Firma, am mai povestit pe-aici, e localizata intr-un orasel extrem de idiot din punct de vedere al legaturilor de transport. Mai ales la orele astea dubioase la care venim/ plecam noi. Practic, fara masina esti complet neputincios. Nu ai cu ce sa ajungi, punct. Nici autobuz, nici tren, nici caruta.
Si nu mai pot. Am incercat sa bocesc azi, poate mai descarc tensiunea acumulata. Nici asta nu mi-a iesit. Sunt plata, emotional vorbind. Ma simt urmarita de ghinion si nu stiu ce fac gresit.
Va multumesc ca ati citit toata jelania asta. Va multumesc ca sunteti. Daca nu erati voi, n-as fi avut unde ma jeli. Sotului nu pot sa-i cad placinta in cap cu toate astea, desi e cel mai bun, intelegator si rabdator om pe care mi-l pot imagina. Dar nu traverseaza nici el o perioada prea trandafirie. Iar prietenilor ma jelesc de luni de zile, de ma si mir ca ma mai suporta.
Va rog, spuneti-mi ca o sa se indrepte lucrurile. Spuneti-mi ca tot chinul asta al meu nu e, sau nu va fi, degeaba. Spuneti-mi ca toti avem perioade de-astea, cand nimic nu se leaga. Spuneti-mi ca si voua v-a fost greu, ca apoi sa va fie bine.
Postări
10 comentarii:
Heeeeeeeeeeeeei, e doar o treapta. Pe care n.ai cum s-o sari, din pacate, nu mi-e clar de ce. Cumva chinul asta e necesar. Plinge-te, striga, injura, orice te face sa indulcesti zilele astea.
It WILL get better.
Of, Ionouka.... daca as mai putea crede asta, Doamne.... daca as mai sti cum sa cred...
Greta, or sa se indrepte lucrurile! Si mie mi-a fost greu si-mi este inca. A fost o perioada cand nu mai stiam cand e zi si cand e noapte. Cel mai important: stay positive!
Inca ceva: Centrum A-Z. Merita incercat!
Pupam, Petro
Si eu te pup, Petro, si-ti multumesc... Azi e un pic mai bine ca ieri. Inca persista un oarecare soc, nu reusesc sa ma detasez de zgomotul sinistru al izbiturii... dar dau din coate. Si da, vitaminele sunt o idee foarte buna, ca sa vezi, nici nu-mi trecuse prin cap... thanks!
Imi pare rau de patania ta , te imbratisez si ma bucur ca nu a fost mai rau . E normal sa te simti epuizata dupa ritmul in care se desfasoara lucrurile . Dar o sa rezisti si o sa fii bine . Mai bine :) O sa iti gasesti resurse in ganduri pozitive . Cum ar fi ... cat de suparata erai cand nu aveai job ( si acum ai :) ) , desi eu iti spuneam candva , daca iti amintesti , ca nu e chiar de murit , ca o sa iti gasesti si job la un moment dat , ca sa te bucuri de partea buna a lucrurilor pe moment , de exemplu ca ai timp sa citesti si ca eu sunt rupta de oboseala , program , termene si frustrata ca nu mai am timp de multe , printre care de citit . Ok ... m-am indepartat . :D
Ideea e ca nici acum nu e de murit . O sa fie mai bine , a propos de ganduri pozitive . Gandeste-te ca e de admirat felul in care te descurci , faptul ca ai fost promovata datorita tie , a ceea ce poti , si mai poti , mult mai mult , stiu asta :) Si vor veni si alte vremuri , mai bune . Asta e doar o etapa .
Insa pe moment , ai nevoie sa te remontezi un pic . Ideea cu vitaminele e buna dar eu te intreb , un concediu nu s-ar putea ? Sau cand se va putea?
Te pup
Clara
Pe mine m-a apucat ameteala in momentul in care am vazut ora la care te trezesti. Eu n-as fi capabila de asa ceva.
Ma cul la orice ora, cat de tarziu, dar bu ma trezi la ora 4 ca esti mort.
Am avut o perioada lunga, cu ani in urma, cand lucram in ture, 12/24, era greu in tura de noapte, ma apuca frisonul cand imi amintesc. Insa n-as fi capabila sa ma trezesc in fiecare zi la 4.
Te admir pentru asta. Iti trebuie multa, multa vointa.
Cred ca esti foarte obosita, de aceea si intamplarea cu masina. Poate ar trebui sa-ti iei un concediu. Macar o saptamana.
@Clara, stiu, mi-aduc aminte.... nu cred c-o sa pot uita vreodata starile alea de neputinta, de "nu-s buna de nimic", sau in tot cazul, nu prea curand...
Si cu siguranta n-o sa uit cum m-ai incurajat si cum mi-am gasit linistea inclusiv stand de vorba cu tine :)
Concediu am in septembrie, doua saptamani... inca-l simt foarte departe.
In fine... azi e mai bine ca ieri, ma streseaza insa gandul ca s-a intamplat asta, desi sa zicem ca am dobandit o anume siguranta la volan. Eh.... mergem mai departe cu drag si spor :D
@Citrice, nu stiu cat e vorba de vointa, cat de a nu avea de ales. Oricum, intotdeauna am fost genul de om care trage de el insusi - daca am fost in stare sa ma duc in aprilie la serviciu cu febra 38, in timp ce nemtii isi iau adeverinta medicala si stau acasa o zi ca-i doare capul. Nicio figura de stil. Natie mai sclifosita ca astia, eu n-am pomenit.
Off imi pot imagina cum e tura de noapte.... dar, in viata le facem si pe astea, pentru ca trebuie. Si ai dreptate, sunt obosita de nici nu mai pot dormi ca lumea, oricat ar suna asta de paradoxal. Iar pocinogul cu masina... m-am tot gandit la intamplare si, cu toate ca nici acum nu stiu precis sa spun ce s-a intamplat, singura explicatie e ca, o fractiune de secunda, am inchis ochii. Suficient cat sa nu mai pot frana la timp.
Reflectand, multumesc Lui Dumnezeu ca n-a fost mai rau...
Am stat cu ingrijorare in suflet cand am citit prin ce ai trecut. Din pacate, abia acum imi gasesc cuvintele, acum cand nu ar trebui sa iti amintesc de intamplarea asta urata. Dar atunci nu am stiut ce sa spun.
Imi dau seama cat de greu iti este, mai ales ca stiu cat de aglomerata este perioada asta pentru voi, amandoi. Imi imaginez cat de obosita esti si cat stres s'a acumulat.
Dar ma bucur mult ca nu s'a intamplat ceva mai grav. Masina e masina, se repara, cu chin si bani in plus, neprevazuta cheltuiala, dar se repara. E un accident. Si inca unul cauzat nu de neindemanare, ci de oboseala crunta. Nu purta in suflet povara neincrederii.
Bine ca esti tu in regula, asta conteaza. Si ca, incet-incet, treci peste sperietura asta. Si iti revii, cu forte proaspete, in spatele volanului, in momentul in care masinuta iese din service. Da? :)
Perioada asta nu a fost deloc usoara, cu toate care au venit peste tine. Dar o sa fie bine. :) Stiu ca nu se vede asta atunci cand esti acolo, adunandu'ti fortele pentru o noua zi, dar o sa fie bine.
Si deja e mai bine. Oamenii dragi tie iti sunt aproape, te incurajeaza si te sprijina, macar cu o vorba buna. Nu e mult, dar atat pot oferi de aici. Si o imbratisare stransa, stransa, atat cat ma tin puterile mele de planta. :)
Imi pare rau ca se tot aduna lucruri, dar sunt doar bolovani in drum. Ii trecem, ii sarim, ne mai impiedicam si o luam din loc. Nu ne opreste asta, da? Avem lucruri mari de infaptuit. :)
Iar concediul e aproape. Vacanta! Libertate! Pare mult pana atunci, dar trece timpul. Iti vei trage sufletul, vei lasa toate gandurile in urma si (cliseu cliseu cliseu!) iti vei incarca bateriile.
Deci rabdare si ganduri pozitive. Nu rezolvam nimic daca purtam pe umeri greutatea intregii lumi. Acorda'ti o pauza si fii mai ingaduitoare cu tine. Vorba poetului, pentru ca meriti. :)
Cu drag,
Alina
Alina, ce ma bucur ca "te am" si aici... :) Am citit si recitit mesajul tau si a fost ca si cum as extrage energie din fiecare rand.
Dintotdeauna ai stiut atat de bine sa spui lucrurilor pe nume si sa dai o lumina pozitiva exact atunci cand e mai multa nevoie de ea... :)
Iti multumesc din tot sufletul. Azi e un pic mai bine decat ieri si mult mai bine decat alaltaieri. Prin urmare, sa le dam un sut bolovanilor alora, zic ;))
Cat despre cliseu... stii ce-a zis simpaticul Hugh Laurie? A zis asa: exista un motiv pentru care cliseele sunt clisee.
Eh, suntem noi in masura sa-l contrazicem? :D
Te imbratisez cu tot dragul si abia astept sa te vad. Evident, cu magnetelul :P
Trimiteți un comentariu