De ce pastrez scrisorile in sertar?

In urma cu doua luni, am scris un post scurt, a carui idee - cum am spus si atunci - nu era deloc originala si se referea la cuvintele-cheie care conduc pe unii dintre cititori la acest blog. Ma rog, asta nu e din cale-afara de interesant. Interesant este, insa, altceva: cu acea ocazie, una dintre cititoarele mele m-a invitat intr-o calatorie in trecut, intrebandu-ma: de ce pastrez scrisorile in sertar? Iar asta e o poveste veche.... din ciclul "ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti".

Inca nu implinisem 15 ani cand am introdus conceptul de "scrisori de sertar" in vocabularul meu, fara sa ma gandesc indeosebi la expresie in sine. A venit, pur si simplu, de nicaieri - desi se prea poate s-o fi auzit undeva si sa-mi fi ramas in minte, fara sa fiu constienta de asta. Scrisorile mele se insirau, de fapt, in celebrele (pe atunci) carnetele "vocabular". Si, avand in vedere ca autoarea era la varsta adolescentei, nu le lipsea un oarecare farmec al ilicitului. 

Aceasta din doua motive:

1) Destinatarul scrisorilor (caci exista unul) nu avea sa le citeasca niciodata;

2) Avand in vedere antementionatul motiv, parintii imi interzisesera sa scriu. Asa ca o faceam in taina si ascundeam scrisorile.

Mai exact, ai mei nu erau de acord cu ceea ce ei numeau "mazgaleli", deoarece respectivele texte erau o combinatie intre jurnal si scrisoare de dragoste (cu predilectie spre cea din urma), iar lor li se parea ca, scriind unui om de care ma lega o dragoste fara inceput, povestind si ras-povestind lui si despre el, o sa-mi pierd mintile. Ma rog, n-am reusit sa le inteleg gandirea, cu toate ca stiu ca erau bine intentionati.

El, destinatarul acelor scrisori, e omul care, fara s-o stie, mi-a fost alaturi in cea mai grea perioada a vietii. Nu puteam vorbi cu nimeni despre ceea ce mi se intamplase si nici despre ceea ce simteam fata de evenimentele respective. Asa ca-l alesesem pe el drept confident si-i povesteam, cateodata cu (excesiv) lux de amanunte, tot ceea ce-mi trecea prin cap. Am scris mult. Au fost zece carnetele "vocabular" si cam tot atatea agende groase, din acelea cu coperti imbracate in imitatie de piele. Si-n ziua de azi sunt convinsa ca scrisul a fost pentru mine o forma de terapie, singura care - in contradictie absoluta cu parerile alor mei - m-a ajutat sa tin drumul drept. 

Interesant e ca, printr-o coincidenta, tot intr-un sertar ajunsesem sa le pastrez, unul in care parintii nu se gandisera sa caute. Le rasfoiam periodic si incercam sa-mi imaginez ce-ar gandi "el" daca le-ar putea citi, macar in parte. M-a urmarit multi ani intrebarea asta si, revazand in minte ceea ce-i scrisesem, aveam senzatia ca tot de-atatea ori redeschid sertarul in care le tineam.

Asa incat.... dintr-o oarecare nostalgie si, pe de alta parte, avand in vedere ceea ce le datorez, am hotarat sa-mi pastrez, in continuare, scrisorile in sertar :) Aceasta desi, slava Domnului, le scriu din cu totul alte motive...  si la orice ora imi face placere sa le recitesc :)