To Rieu or to not Rieu?

Am zis că mă ţin departe de tumultul care a cuprins cu repeziciune tot mediul online în ultimele zile, mai exact după ce s-a anunţat sosirea, în premieră în România, a violonistului André Rieu. Numai că m-am "ambalat" de la zecile de reacţii şi sutele de comentarii de pe Facebook, aşa că am decis că o părere în plus nu mai contează - precum proverbiala măciucă devenită irelevantă la un car de oale sparte. 

Aşa, deci cum spuneam, Rieu vine la Bucureşti. Iniţial pentru un singur concert, care, având în vedere fulgerătoarea vânzare de bilete, s-a triplat; vor avea loc aşadar trei concerte, anul viitor în luna iunie. 

Nici n-a trebuit mai mult. Morile au început de îndată să macine, iar controversele au început să apară. Nu lipsesc nici intrigile de tip "lasă că ştim noi mai bine, au fost plănuite din start trei concerte, dar au anunţat în primă fază doar unul ca să explodeze vânzările" şamd. De unde până acum se pomenea ici-colo, răzleţ, în vreo ştire sau pe vreun blog, zilele acestea numele lui Rieu este pretutindeni. Pe de-o parte, fanii extaziaţi că au reuşit să cumpere bilete. Pe de altă parte, admiratorii resemnaţi, care nu au mai găsit. Şi tot pe de altă parte, alta decât cea dinainte, revoltaţii care-i pun la zid pe cei de mai sus, pe motiv că nu le place, domnule, muziCA CUltă. Cacofonia e intenţionată.  Şi asumată. 

Eu nu mă situez în niciuna dintre categoriile menţionate. Ca să fie clar de la început cum stau lucrurile, nu sunt interesată de Rieu şi nu m-aş duce la un concert de-al lui decât dacă mi-ar da cineva un bilet gratis. Nu consider că merită să plătesc pentru a-l vedea şi asculta - şi aici simt nevoia să accentuez că e doar opinia mea, pe care n-o impun nimănui.

Cât ar fi el de showman, eu nu pentru show aş merge la concert (am înţeles că pe partea asta e un adevărat magician), ci pentru muzică. Iar în materie de muzică, Rieu nu mai are ce să-mi dezvăluie. 

Nu după ultimii aproape zece ani din viaţa mea, câţi au trecut de când am început să mă familiarizez cu domeniul practic infinit al muzicii clasice. 

Nu după ce mi i-am apropiat pe Mozart, Beethoven, Bach, Vivaldi, Mahler, Béla Bartók sau Schumann. 

Nu după ce am fost la concerte susţinute de unele dintre cele mai bune orchestre ale lumii (aş menţiona aici, printre altele, Orchestra Filarmonicii Israeliene şi Orchestra Filarmonicii din Berlin). 
Nu după ce i-am ascultat, chiar dacă numai pe Blu-Ray, pe Itzhak Perlman şi Sarah Chang.

Nu după ce m-am îndrăgostit de interpretarea orchestrelor dirijate de Herbert von Karajan.

Şi, trebuie s-o spun şi pe asta, în niciun caz după ce mi-am umplut de-atâtea ori sufletul de vraja muzicii tălmăcite de Zubin Mehta. 

Dar toate acestea nu-mi dau niciun drept de-a pune la zid preferinţa şi gustul altor oameni. Cine sunt eu să judec? La urma-urmei, e posibil ca André Rieu să trezească în sufletul unora curiozitatea şi, cine ştie, mai târziu chiar pasiunea pentru muzica clasică; şi eu am început prin a asculta Johann Strauss şi Clayderman, de exemplu. Nimeni nu sare direct la Wagner şi Bruckner, iar muzica lui Rieu poate fi o călăuză pe acest drum. De unde şi până unde vehemenţa asta?

În altă ordine de idei, multe dintre reacţiile fanilor strălucesc prin absurd şi lipsă de sens. "Cine merge la Rieu vrea show, dacă vreau doar muzică mă duc la Ateneu". Poftim reacţia tipică a snobului care chipurile are opinii, dar care-n viaţa lui n-a fost la vreun concert - şi dac-a fost, n-a priceput nimic. Un concert ESTE un show în sine; muzica nu doar se ascultă, ci se trăieşte şi se simte.  Auzi colo, dacă vrea "doar" muzică se duce la Ateneu....

Nu sunt de acord nici cu aceia care susţin că Rieu este un "manelist" al muzicii clasice. Să fim serioşi.... da, muzica lui se adresează maselor, dar de aici şi până la "manelist" e cale lungă. "Pângăreşte muzica clasică!", se răţoia unul, teribil de ofensat. Ei, hai. Nu pângăreşte nimic, în fapt tot ceea ce face este că exploatează la maximum reţeta de succes pe care are meritul de-a o fi descoperit. 

Rezumând, părerea mea este că fiecare artist îşi are publicul său şi este loc pentru toate gusturile muzicale. Din acest punct de vedere, ambele tabere ar trebui să dea dovadă de mai mult echilibru şi toleranţă.