Nu-i rău, nici nu va fi mai rău, dar e prea târziu pentru a fi mai bine

După două luni de aşteptare şi foarte multe gânduri negre induse de medicul de familie (experienţă care m-a stresat mai mult decât am fost dispusă să admit chiar şi faţă de mine însămi), azi am avut, în fine, programare la medicul specialist. Ortoped specializat exclusiv pe afecţiuni de coloană.

Nici nu mai ţin minte de când nu mi-a mai fost frică de un consult medical. Când am văzut pacienţii din sala de aşteptare - unii cu gulere cervicale, alţii în scaun cu rotile, alţii, deşi fără astfel de "accesorii", chinuiţi în mod evident de dureri de tot felul - m-au trecut fiorii. Mi-am făcut de lucru cu o revistă şi-am încercat să mă calmez; dar îmi auzeam inima bătând şi n-am înţeles niciun rând din ceea ce am citit. 

Medicul a ieşit din cabinet şi l-am recunoscut după fotografia de pe site-ul clinicii. "Autoritate" e cuvântul care mi-a venit în minte de cum l-am văzut.

- Cine urmează? s-a interesat la recepţie.

- Domnul *n-am înţeles cum îl chema* care tocmai a venit de la Röntgen, şi-apoi doamna N. (n.r., doamna fiind yours truly).

- Foarte bine, zice şi dispare înapoi în cabinet.

Am înghiţit un nod. Nu prea eram sigură că vreau să-mi vină rândul.

N-a mai durat mult. "Ce vă aduce la mine", se interesează omul zâmbind. 

Îi relatez povestea. Când sunt stresată, vorbesc mai repede ca de obicei (şi oricum, de multe ori nu vorbesc tocmai rar), aşa că mi se cam rostogoleau cuvintele ca nişte pietricele pe un tobogan.

- Sunteţi cam agitată, remarcă doctorul.

D'ohhh, Captain Obvious. Aveam motive să fiu, şi i-am povestit pe scurt cum a fost la medicul de familie. Nu s-a pronunţat, dar expresia feţei lui era foarte elocventă. 

Mă mai liniştisem între timp. Doctorul îmi inspira siguranţă. Oricum o fi, o să fie bine, mi-am zis. Au urmat întrebări referitoare la eventuale dureri ("numai după câteva ore de efort fizic şi n-am avut niciodată nevoie de pastile"), sensibilitatea picioarelor ("nicio problemă de felul ăsta, niciodată"), respiraţie ("niciodată n-am avut probleme de acest fel").

- Astea sunt deja nişte veşti foarte bune. Hai să vedem cum arată. O să vă rog să vă scoateţi bluza. 

Done. 

- Acum o să mă apropii de dumneavoastră şi o să vă ating puţin. 

Sunt familiarizată cu "subtitrarea" asta practicată de medicii de aici (adică felul în care explică absolut orice lucru pe care-l fac), dar tot mă amuză de fiecare dată. 

Palpează în câteva zone distincte, mă pune să mă aplec, să mă îndrept. Senzaţii de presiune? N-am. Dureri? Nici de-alea n-am. 

- Ok, să nu vă speriaţi de ce-o să fac acum...

Loveşte uşor, dar ferm, în trei puncte ale coloanei. Nici nu tresar. A durut ceva? Nu.

 - Deci eu cu siguranţă am văzut multe cazuri mai rele, mustăceşte el, apropo de ce-i povestisem mai devreme.

Acu'-i acu': bagă CD-ul cu imaginile de la radiografie. 

- Mda, zice. Dacă aţi fi avut 15 ani, v-aş fi operat. Dar la vârsta osoasă pe care o aveţi, operaţia ar fi extrem de periculoasă.

Solicit detalii. Îmi explică faptul că, având în vedere faptul că am depăşit demult faza de dezvoltare a sistemului osos, o intervenţie de genul ăsta ar putea provoca hemoragii masive, paralizie sau deces.

- Un asemenea risc ar trebui asumat numai dacă deviaţia afectează alte organe, provoacă dureri sau influenţează sensibilitatea membrelor, continuă el. La dumneavoastră nu e cazul, deci nu se pune problema. Intervenţia e foarte agresivă şi invazivă. Uitaţi, dacă vreţi să vedeţi cum arată o coloană operată de scolioză, am avut recent un caz...

Câteva click-uri mai târziu, văd două radiografii de "before" and "after" ale unui pacient. Before, coloana era în mod evident deviată. "After"... da, era dreaptă (mă rog, mai exista o deviaţie, dar minoră, în comparaţie cu ceea ce fusese înainte). Însă.... plină de şuruburi de sus până jos, pe ambele părţi, ai fi zis că-i un fermoar. Brrrr, nici nu vreau să-mi imaginez ce presupune recuperarea după asemenea operaţie.

Întreb de kinetoterapie sau corset. Nu, nici asta nu recomandă. Acum chiar am făcut ochii cât cepele. Nuuu?

- N-ar mai aduce nicio îmbunătăţire, zice, motivul fiind tot faptul că s-a depăşit faza de creştere a oaselor. Acum 10-15 ani ar fi fost altceva. Aţi putea face sport pentru întărirea musculaturii spatelui, v-ar ajuta să vă îmbunătăţiţi postura, dar asta o puteţi face într-un studio de fitness, cu un trainer bun.

Pe mine mă ardea altceva.

- Nu, nu mai evoluează. 

L-am pus să repete de trei ori chestia asta. 

- Dacă vreţi, ne vedem într-un an. Aduceţi CD-ul actual şi repetăm atunci radiografia. O să vă arăt că deviaţia este exact în stadiul de acum.

(Acum că stau să mă gândesc, e logic: din moment ce nu se mai poate obţine nicio îmbunătăţire pentru că osul e maturizat, de la sine înţeles că nici mai rău nu are cum să devină. După război sunt foarte vitează, observ :D).

- Nu vă imaginaţi ce mult înseamnă pentru mine tot ceea ce mi-aţi spus, oftez eu. Am venit la dumneavoastră cu multă încredere, dar şi cu multă frică. 

- De ce frică?

- Pentru că aveam încredere în evaluarea pe care-o veţi face.

- Chiar dacă vi se pare că e rău, nu e chiar aşa, zice omul. Şi dacă se putea face ceva, cu siguranţă am fi făcut.

La punctul ăsta, l-am mai întrebat o dată: sigur nu va fi mai rău cu timpul? 

- Pentru că, ştiţi, dacă m-aş uita în oglindă zece zile la rând, în fiecare zi mi s-ar părea că arată mai rău. Poate ar trebui să mă duc la psihiatru, mormăi eu. 

- Nu, dar ar trebui să vă relaxaţi, râde medicul. 

Ceea ce, după două luni, încep, în fine, să fac. Ieşind din cabinet, nu prea ştiam ce să simt. Oare să mă bucur că nu e mai rău sau să mă întristez că nu se mai poate face nimic să fie mai bine? Oare să-l cred pe doctor sau să caut o a doua opinie? Dar chiar dacă m-aş decide să fac asta, nu prea am unde. Clinica este una din cele mai renumite din Germania pentru tot ceea ce înseamnă afecţiuni de coloană vertebrală. Iar doctorul la care am fost e unul din cei mai buni doi specialişti în domeniu. Celălalt fiind şeful lui. Deci nu prea aş avea unde obţine o opinie la fel de avizată - dar, pe de altă parte, cu atât mai mult ar trebui să mă încred în ceea ce mi-a spus astăzi.

Dincolo de toate, adevărul este că-n momentul ăsta mă simt ca şi cum aş avea şapte vieţi :)