Astăzi, o fostă colegă de clasă din liceu a postat pe Facebook una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am văzut vreodată. Având în vedere că n-a setat-o astfel încât să aibă acces restricţionat, ci este publică, îmi permit să v-o arăt şi vouă.
M-am uitat la ea minute în şir. La zâmbetul mamei, la postura ei, la surâsul bebeluşului (este fetiţă şi are o lună). Iubirea transpare pur şi simplu din imagine, iar faptul că poza este alb-negru îi accentuează expresivitatea.
Şi privind-o am ascultat piesa de mai jos:
Şi dintr-odată m-a pocnit un plâns de nu ştiam nici eu de unde-a apărut. Fotografia asta a rupt coaja unei răni vechi de aproape 20 de ani.
Postări
10 comentarii:
Imi pot inchipui prin ce treci, ca si pentru tine, treaba asta va ramane si pentru mine un mare NU toata viata mea.... Te imbratisez strans...
Of, Doamne...de ce nu sunt mai aproape...n-as avea multe de spus dar poate, totusi, ar insemna ceva sa stii ca ai mereu un umar la indemana...
Ma gandesc cu drag, mereu.
Carmen
oooof. :( te imbratisez.
Te imbratisez tare!
Cris
Of, Thea :( Da, asta înseamnă că ne înţelegem foarte bine una pe alta. Ce-ar mai fi de spus? Cred că îmbrăţişarea strânsă, care mi-a făcut foarte bine şi pe care cu tot sufletul ţi-o dăruiesc şi eu, exprimă totul :(
Carmen, mesajele tale îmi transmit, de fiecare dată, o căldură în tot corpul. Te simt atât de aproape şi oricât de tristă aş fi, mă simt mai bine după ce te citesc.
Aşa s-a întâmplat şi acum :) Mulţumesc din tot sufletul!
Mulţumesc, Ioana, tare bine-mi face :)
E aşa de bine să mă simt îmbrăţişată, huh.... Mulţumesc din toată inima! Azi e mai bine :)
Greta , eu nu voi avea pretentia ca inteleg ce simti . Dar incerc.Si vreau sa stii ca de fiecare data cand te citesc pe subiectul asta , mai intai ma doare faptul ca lucrurile stau asa cum stau , apoi ma impresioneaza sensibilitatea ta si felul in care simti .
Uite , stiu , imi amintesc :) ca exista o lista a lucrurilor pe care nu suporti sa le auzi despre subiectul asta . Nu le mai retin pe toate , asa ca sper sa nu gafez acum :)
Si totusi , voi indrazni sa risc , ca tot m-am gandit de multe ori la asta . Nu iei in considerare variante alternative ? Ai fi o mama foarte buna , ai face un copilas foarte fericit , sunt sigura de asta .
Spune-mi te rog ca nu te-am suparat , e ultimul lucru pe care mi l-as dori , poate ar fi trebuit sa iti scriu asta in privat ( nici nu stiu daca aici se poate) .
Clara
Nu m-ai supărat, Clara, stai liniştită. Asta deşi acelaşi lucru, spus de o altă persoană din vârful buzelor (gen "ce atâta dramă.... poţi adopta"), mă scoate din sărite :D Contează foarte mult şi felul în care e spusă o chestie sau alta :) Dar la cum ai spus-o tu, nici vorbă să mă fi supărat; dimpotrivă, îţi mulţumesc pentru gândul tău :)
Adopţia a fost într-o perioadă o opţiune la care mă gândisem cu titlul de "cândva...", dar nu mai este. Nu împlinisem 15 ani când s-a petrecut totul şi, fiind abia la început de viaţă, asta m-a resetat şi m-a schimbat din temelii. Nu mă văd în postura de mamă, pentru că am crescut ştiind că n-o să fiu. Chiar dacă sună melodramatic, ceva s-a rupt, şi rupt a rămas.
În cea mai mare parte a timpului sunt ok. De împăcat cu mine m-am împăcat demult. Cred însă că asta nu trece niciodată de tot şi scoate capul uneori, fără să anticipez şi de obicei în contexte simple şi banale - cum s-a întâmplat acum, pornind de la o fotografie.
Încă o dată, mulţumesc.... ajută gândul tău, serios că ajută :)
Trimiteți un comentariu