Nişte oameni, care au trecut şi ei prin experienţa pierderii unui părinte, mi-au spus să am răbdare cu mine. Să-mi dau timp, să jelesc atunci când simt nevoia să jelesc, respectiv să zâmbesc dacă-mi vine (nu prea s-a întâmplat, decât în puţine şi scurte rânduri). Şi, poate cel mai important sfat, pe care l-am luat şi continuu să-l iau foarte în serios, să nu cad în capcana de a-mi închipui că am trecut de ce-a fost mai greu, doar pentru că se întâmplă să am momente când respir mai uşor.
Că oamenii respectivi au dreptate în tot ceea ce mi-au spus, m-am convins. A trecut o lună şi jumătate de când mama s-a dus. Sâmbătă i s-a făcut parastasul de 40 de zile, la care nu am putut ajunge, dar m-am dus la o biserică de aici, am aprins o lumânare, m-am rugat pentru sufletul ei, pentru liniştea şi odihna ei în cealaltă lume şi am plâns aşa cum n-o mai făcusem din ziua înmormântării. Cumva, s-a mai descărcat ceva din tensiunea acumulată....spun asta pentru că am avut nişte zile în care mi-era sufletul atât de plin de amărăciune, încât cu greu reuşeam să mă concentrez fie şi câteva minute la altceva. Şi nici să plâng nu puteam, nu-mi "venea", aşa că am oftat şi am acumulat. Furie.
Mda, cam ăsta pare să fie următorul stadiu: sunt furioasă. Nu mă-ntrebaţi pe cine sau pe ce, că n-aş şti să vă spun. Pe mine în primul rând, bănuiesc. Pe soartă. Pe viaţa care merge înainte...
Deocamdată nu par să mă regăsesc pe mine, cea dintotdeauna. Poate aţi băgat de seamă că nici pe blog nu mai sunt atât de prezentă, şi adevărul este că nici vlagă nu mai am. Sper să fie o situaţie temporară, dar, oricât de melodramatic ar suna asta, am senzaţia că o dată cu mama am îngropat şi o parte din mine.
Adevărul e că, dacă ar fi după mine, n-aş face altceva decât să dorm. În somn totul e mai uşor. Şi poate mi-ar apărea în vis. Mi-e atât de dor de ea, cea de odinioară... de conversaţiile noastre, de glume, de râsul nostru. Mi-e atât de dor de ea, de mami.
Poate cer prea mult de la mine după atât de puţin timp, nu ştiu. În fond, ce-s 40 de zile? Nici măcar două luni...
Poate tot ceea ce am de făcut acum este să-ncerc să mă menţin la suprafaţă, chiar dacă mai înghit apă din când în când. Şi să nu-mi pierd speranţa că am să înot din nou în ape liniştite.
Postări
12 comentarii:
Fara a incerca sa minimizez motivul pentru care iti doresti sa dormi, intru uitare, vreau doar sa stii ca nu esti singura care-si doreste asta. Vreau sa dorm, niste luni de zile, sa nu stiu nimic, sa nu aud, sa nu vad, sa dorm si sa nu stiu.
Eu iti recomand sa iesi, daca vremea iti permite scurte plimbari, de una singura. Sa nu trebuiasca sa vorbesti, mergi fara tinta, uita-te la flori, cu atentie, la frunze, la pasari. Fa asta de cate ori ai ocazia (eu insist pe casti cu muzica in urechi, ajuta mult la izolarea de zgomotele strazii, care distrag), ajuta la limpezirea gandurilor, la acceptare!
Te imbratisez!
nu te supara ca indraznesc sa iti dau un sfat asa de nu stiu cum e.. Ia niste magneziu, ajuta putin la starea ta. Sotul meu a luat la recomandarea medicului dupa moartea mamei lui, la fel si el se simtea fara vlaga si dumnezeu stie ce era in sufletul lui. te pup!
Cris
Da, cred că mi-ar face bine. Să-mi golesc capul de gânduri şi doar să ascult muzică. Am să încerc.
Te îmbrăţişez şi eu :)
Ah, Cris, cum m-aş putea supăra?! Nici vorbă de aşa ceva, ba chiar dimpotrivă! Nu m-am gândit la magneziu, dar ar putea fi o soluţie, că prea sunt ca o găină bleagă în cea mai mare parte a timpului. Ţin cont, mulţumesc! :)
Cafeaua sa stii ca iti consuma din rezervele (sau cum le zice) de magneziu din organism iar stresul si mai mult. Si eu ma gandesc ca ar fi bine sa iei niste suplimente, vreo saptamana, doua, si vezi cum te simti pe urma. Te imbratisez.
Tu deja mergi spre vindecare, atat cat se poate, pentru ca reusesti sa vorbesti si sa scrii despre asta. Ti-o spun din propria experienta a unei persoane care, la momentul acela, a refuzat sa planga, sa se gandeasca, sa priveasca pozele, sa auda numele, sa vorbeasca maca o singura data despre ce a fost inainte, a refuzat sa pronunte cuvintele "sora mea". Pana acum 1-2 luni nu am reusit sa discut macar in treacat despre ce-a fost, ce s-a intamplat, etc. Si au trecut mai bine de 7 ani.
Deci, sfatul meu este sa faci tot ce simti si sa nu incerci sa ascunzi durerea, sa nu eviti sa-i pronunti numele, sa vorbesti si sa scrii despre ea si despre tot ceea ce crezi trebuie spus si scris. Doar asa te eliberezi si incepi sa traiesti din nou. Eu 7 ani n-am trait, am trecut doar prin lume.
Citrice
Bună remarca, îmi ieşise complet din minte, cu toate că ştiam că băutorii de cafea tind să aibă carenţe minerale.
Mulţumesc, Elena! :)
Citrice, am citit, recitit şi iar citit mesajul tău... N-am cuvinte să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai deschis sufletul să-mi spui toate astea. Şi nu-mi pot imagina ce dramă a fost pentru tine, Doamne, îmi pare foarte rău :(
Sper din tot sufletul că ai dreptate şi că mă îndrept spre bine.
Mulţumesc, apreciez imens că mi-ai scris asta.
Si ceea ce am scris e doar o mica parte. Sunt mult, mult mai multe lucruri despre care inca nu pot vorbi. Tocmai de aceea ti-am spus sa nu faci asa cum am facut eu. Refuzul de a vorbi, de a privi, de a-ti aminti fac mult mai rau.
Deci, vorbeste despre ceea ce simti, scrie, plangi si incearca sa te descarci.
Cumva, toate astea te vor face sa te simti mai bine. Acum stiu, dar e prea tarziu deja, am pierdut 7 ani.
citrice
Îţi sunt foarte recunocătoare pentru că ai avut bunăvoinţa şi tăria să-mi scrii despre asta. Şi nu te mai gândi că ai pierdut 7 ani... aşa a fost să fie. I-ai câştigat pe toţi cei care vor veni :)
Sotul meu a trecut (de fapt am trecut impreuna) saptamana trecuta prin ceea ce ai trecut tu; eu am avut experienta asta acum 15 ani... Atunci m-au ajutat magneziul, plimbarile fara tinta pe strazi, muzica, munca si plansul; eu nu plang repede si nici nu plang mult, dar atunci plansul era una dintre supapele cele mai importante de limpezire. L-am incurajat pe sotul meu acum sa planga cat simte si sa vorbeasca daca simte ca asa se mai descarca.... Oricum, e nevoie de timp.
Te imbratisez....
Vai, Thea, condoleanţe, îmi pare tare, tare rău... Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească în pace pe soacra ta :(
Mulţumesc mult pentru sfat, pentru că eşti aici şi mă gândesc la tine, la voi... Te îmbrăţişez strâns....
Trimiteți un comentariu