Muzica clasică, dragostea mea

Articolul acesta mi-a fost inspirat de un text pe care l-am găsit întâmplător şi a cărui lectură m-a făcut să zâmbesc. Nu ştiu dacă tot ce se spune acolo este neapărat şi adevărat; de fapt, nu mi-am pus problema niciun moment că muzica clasică te-ar face mai deştept, de pildă. Dragostea mea pentru acest gen de muzică a venit de la sine, probabil singurul mod în care se poate dezvolta o relaţie cu ea. Am început cu Richard Clayderman pe la 15 ani şi, tot cam atunci, cu valsurile familiei Strauss. Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns la acestea din urmă, dar tot ce se poate să fi ascultat deja o parte din Concertul de Anul Nou de la Viena şi să fi început să visez cum ar fi dacă :)

Ani de zile n-am ascultat decât Clayderman şi Strauss, ocazional Mozart (dar în ce-l priveşte, nu trecusem de "Mica Serenadă"); n-am simţit nevoia de mai mult. Primul concert la care am fost îl ţin minte şi acum. În 2003, la Ateneu. Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Sergiu Comissiona. În repertoriu se regăseau o simfonie de Mendelssohn, precum şi simfonia "Harold în Italia" de Berlioz. N-aveam niciun criteriu, nicio idee când am ales acest concert. M-am dus pur şi simplu, am audiat, am căscat ochii la decoraţiunile sălii şi... n-am rămas cu nimic, sufleteşte vorbind. Nu era momentul (dar la scurt timp după aceea am început să merg la Operă, de care m-am îndrăgostit; asta e însă altă poveste).

Doi ani mai târziu, lucrând în presă, am citit despre Orchestra Filarmonicii Israeliene, care urma să susţină două concerte în cadrul Festivalului George Enescu. Despre Zubin Mehta citisem demult, razant,  că ar fi unul dintre marii dirijori ai lumii. Era tot ce ştiam. Nu ştiam cine este el de fapt şi ce loc are în constelaţia muzicii, despre orchestra respectivă auzeam prima dată, iar repertoriul nu-mi spunea, de asemenea, nimic. Mahler? Habar n-aveam. Simfonia nr. 41 "Jupiter" de Mozart? Mă rog, de Mozart ştiam. Şi de Beethoven, a cărui Simfonie a IX-a îmi spunea foaaarte pe departe ceva, în sensul că "Odă Bucuriei" îmi era cunoscută. Dar asta era tot. 

Despre ce a însemnat pentru mine cel dintâi concert al Orchestrei Filarmonicii Israeliene şi despre ceea ce astăzi îmi place să numesc "efectul Zubin" am scris detaliat într-o cronică de concert, publicată online la vremea respectivă pe site-ul pentru care lucram şi pe care am redat-o şi pe blog. Dacă sunteţi curioşi, o puteţi citi aici.

(Retrospectiv, articolul mi se pare cam scorţos redactat, cel puţin în ce priveşte partea informativă; mă documentasem mult, poate prea mult, eram copleşită de ceea ce simţeam ca fiind o mare responsabilitate. Latura emoţională este, însă, autentică). 

Din acea seară, totul a început să se schimbe. Pentru prima dată îmi doream cu adevărat să ascult, să cunosc, să înţeleg, să mă las purtată în timp. Audiam, încercam să fac abstracţie de lipsa cunoştinţelor în domeniu şi să las muzica să-mi vorbească şi să mă emoţioneze. Acolo unde am avut ocazia, am şi citit (despre Mozart şi Beethoven, în special, în încercarea de a-i cunoaşte mai bine şi de-a şti ce anume i-a condus spre o compoziţie sau alta). Nu ştiu dacă această pasiune mi-a ascuţit inteligenţa, aşa cum se spune în articol că ar face-o muzica lui Mozart (oricum, se pare că e ceva temporar :D). Nu ştiu nici dacă mi-au fost stimulate aptitudinile pentru limbi străine, după cum de asemenea se menţionează. Deşi dacă mă gândesc bine, poate faptul c-am reuşit să învăţ germana de la zero, la 28 de ani, o avea vreo legătură şi cu asta :))

Este cert însă că muzica clasică are efect antistres. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Baltimore, muzica şi medicamentele combat la fel de eficient anxietatea. N-am ascultat niciodată ceva cu titlu de "medicament", dar un efect pozitiv asupra stării de spirit am remarcat de fiecare dată. Ştiu că sunt departe de-a mă putea numi un cunoscător în domeniu, dar nu mi-am propus aşa ceva. Ascult pentru mine, pentru sufletul meu. Ceea ce mă duce la altă idee: poate cel mai important aspect, de asemenea subliniat în articolul citat, este acela de-a asculta cu inima. Dacă se poate spune aşa, de a nu fi atent la muzica în sine, ci de a o lăsa să vină spre tine, să ţi se dezvăluie, să te mângâie dacă e vorba de Chopin sau să-ţi răscolească fiinţa asemeni unui taifun, dacă vorbim despre Mahler.

Nu pot încheia această postare decât constatând că am avut dreptate în ceea ce am scris acum aproape zece ani la finalul articolului despre concertul dirijat de Zubin la Sala Palatului: "cum să mai fii acelaşi după asemenea experienţă?". Eu, cu siguranţă, n-am mai fost. Din fericire :)