România: una foarte albă, alta mai puţin

De când am emigrat, adică de mai bine de 7 ani (pfiuu, oare când au trecut?), m-am străduit să evit comparaţiile. Mai exact, formulările gen "în Germania e albă, în România e neagră". Nu pot spune că mi-a reuşit întotdeauna, asta cu atât mai mult cu cât am devenit mult mai sensibilă la, hai să le spun "românisme". (Disclaimer: există şi "germanisme", despre unele dintre ele am scris şi eu de-a lungul timpului. Perfecţiune nu există şi n-am pretins niciodată asta).

Mi-am luat ceva castane pentru afirmaţiile mele despre anumite disfuncţii remarcate pe propria piele cu ocazia vizitelor în ţară. Castanele erau din categoria "ahh, îţi vorbeşti ţara de rău, ai uitat de unde-ai plecat şamd". Nu e adevărat: nu vorbesc România "de rău" (în niciun caz faţă de colegi), nu fac decât să relatez ce nu mi s-a părut în ordine. Şi nu voi uita niciodată de unde am plecat, chiar dacă nu-mi mai doresc să mă întorc niciodată decât în vizită. Însă refuz să-nchid ochii şi să pretind că totul e roz-bombon, chiar dacă prin asta rănesc unele orgolii. 

Cu ocazia celei mai recente călătorii în ţară, am descoperit una foarte albă şi una... mă rog, n-aş spune neapărat neagră, dar de râsul curcilor. Fiind două extreme, le-am reţinut ca atare. 

Chestia foarte albă (cum sună, zici că scriu de cocaină sau mai ştiu eu ce :)))

A doua zi după înmormântarea mamei, m-am înfiinţat la Casa de Pensii pentru ridicarea ajutorului de deces acordat de stat. Eram într-o stare psihică în mod evident foarte precară şi nu dădeam pe dinafară de optimism. De fapt ca să fiu sinceră, anticipam cam aşa: coadă, funcţionară acră şi lentă ca personalul de Ciulniţa, dosar descoperit ca fiind incomplet (deşi aveam toate actele posibile, dar ştiţi cum se întâmplă uneori... îţi trebuie copie după naiba ştie ce bazaconie la care nici nu te-ai fi gândit) şi tergiversare a plăţii. Asta era în capul meu. Însă nu-mi păsa... totul se terminase; banii urmau să fie de folos, dar mama se dusese, deci... orice-ar fi cotcodăcit tanti de la ghişeu şi oricât m-ar fi frecat la cap, ar fi trecut pe lângă mine oricum.

Lucrurile au decurs însă aşa:

-  vreo opt-nouă persoane în faţa mea, unele pentru acelaşi motiv, altele nu; s-au mişcat repede, dat diverse hârtii / solicitat şi primit informaţii, fără 100.000 de întrebări şi scărpinături după ureche;
- funcţionara a fost deosebit de amabilă şi eficientă, mi-a cerut pe rând actele, mi-a verificat cererea completată pentru a fi sigură că totul e corect şi n-am făcut vreo greşeală care să ducă la eventuala respingere a dosarului; "reveniţi după două ore".

- am revenit mai devreme, la noroc, pentru că mai aveam şi alte treburi în ziua respectivă; mă aşteptam să mă ia la-mpins vagoane că n-am respectat intervalul de timp, dar în loc de asta mi-a zâmbit, mi-a dat actele-n original care rămăseseră pentru verificare şi ordinul de plată şi m-a îndrumat la ghişeul de plăţi;

- am ridicat banii imediat (o sumă mult mai generoasă decât m-aş fi aşteptat, în treacăt fie zis).

Concluzie: da, se poate! Adevărul e că la ce moral au oamenii care vin să ridice un ajutor de deces, fix acrituri  şi frecuşuri birocratice le-ar mai trebui....

Chestia de râsul curcilor

Sosesc în Bucureşti (venind de la Piatra Neamţ) şi, ca să ajung în centru, am vrut să iau troleibuzul. Drept pentru care mă duc să iau bilet / card / whatever. "Nu se poate, nu mai avem carduri şi bilete nu mai există demult". Că bilete nu mai sunt, ştiam, dar cum adică nu mai au carduri? Şi eu cum trebuie să procedez pentru a circula legal cu RATB? "Nu puteţi. Cine are card poate încărca, cine nu... nu. Doar să rugaţi un călător să vă scaneze o călătorie şi să-i plătiţi contravaloarea".

Am ales să circul legal cu taxiul. Seara, o prietenă a mers cu mine la aeroport. Cu autobuzul expres. Ca să-mi taxeze o călătorie pe cardul ei (abia ulterior am citit că, dată fiind situaţia, în perioada respectivă nu s-au aplicat amenzi de circulaţie). Cât timp am aşteptat să plece autobuzul (avea un orar pe care, din fericire, îl respecta), a urcat un cetăţean străin care-a întrebat în engleză de unde poate cumpăra bilet. Şoferul i-a arătat chioşcul din staţie, omul zise că de-acolo i s-a spus că nu se poate. "Dar trebuie să cumpăr bilet, eu cum să merg fără bilet?". Întrebare perfect legitimă şi firească. Nu ştiu ce i-o fi răspuns şoferul, dar respectivul a coborât cu un aer extrem de nedumerit... 

Poftim, inclusiv aşa se construieşte imaginea României. Acel cetăţean străin n-avea de unde şti că a fost o problemă cu furnizorul de carduri şi nici că nu s-au dat amenzi. El a reţinut că a vrut să circule în legalitate şi n-a putut.