De ziua ei, mama e acasă

Astăzi este ziua ei. Sau ar fi fost, dacă s-ar mai fi aflat pe acest Pământ (niciodată n-am știut care e formula cea mai potrivită pentru ziua de naștere a unei persoane care a trecut în alte dimensiuni: prezentul, condiționalul trecut? Încă nu mi-e clar). Astăzi, mama ar fi împlinit 66 de ani.

Cu patru luni în urmă la ora asta, aflasem de câteva ceasuri că s-a dus. Eram încă sub imperiul șocului unei vești care, deși nu tocmai surprinzătoare dată fiind situația, tot cumplită, groaznică și încă imposibil de cuprins pe deplin cu mintea rămânea. Nu puteam plânge, nu puteam simți, ci mă concentram pe niște chestiuni practice; dădeam telefoane, căutam varianta cea mai rapidă pentru a pleca spre țară, aruncam două bulendre într-un bagaj de mână. M-am dus la cel mai apropiat magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac și un fular, toate negre. Culoarea asta nu prea se regăsise în garderoba mea de până atunci și, pe lângă aspectul practic legat de scopul călătoriei, reflectam că-mi vor trebui oricum pentru următoarele 40 de zile. ”Sunt în doliu”, mă gândeam. ”Doliu pentru mama”, îmi tot repetam, dar cuvintele parcă erau învelite în vată. Sau sufletul meu era cel aflat într-un cocon unde realitatea încă nu reușise să penetreze.

Am plecat spre România cu autocarul, de la Nürnberg. N-aș fi avut cum găsi bilet de avion atât de repede, în tot cazul nu la un preț cât de cât acceptabil. 30 de ore. Atât a durat cea mai oribilă călătorie din viața mea, pe care mi-aș fi dorit-o nesfârșită. Nu voiam să ajung, mi-era groază. Și aproape că nu mă puteam gândi la altceva decât la ultima convorbire telefonică pe care o avusesem cu ea. Cu o seară înainte.

O convorbire de nici zece minute, pe care n-o voi uita niciodată, care-mi va arde mereu sufletul și nu doar pentru că a fost ultima oară când i-am auzit vocea mamei. 

Își pierduse luciditatea. Mă întreba dacă vin acasă, pentru a o ajuta ”să se bage în pat”. Și-mi spunea că trebuie să se ducă acasă. Tot restul vieții mă va urmări asta: cu numai câteva ore înainte de-a părăsi această lume, mama mi-a spus că trebuie să se ducă acasă. Și mai înainte îmi spusese că vrea să se întindă.
(Nu știu dacă am fost foarte clară: mama era acasă la ea când am avut această ultimă discuție. Era vorba despre un alt ”acasă”, pe care poate-l intuia, presimțea...).

Asta s-a și întâmplat: s-a dus acasă. Și cu toată puterea pe care inima mea o poate avea, sper că e liniștită și că-n eternitate a găsit pacea pe care-n zadar a căutat-o pe Pământ. 

Să-ți fie bine acolo unde ești, mami. Îmi lipsești cumplit de mult.