Cum a fost la o nuntă în Germania

(Preview: va fi un post lung, dar nu se putea povesti mai pe scurt cum am ajuns la concluzia că nu sunt o doamnă rafinată :D)

Astăzi o să vă povestesc despre o experiență pe care am trăit-o ieri, care a fost interesantă și la care mă bucur că am luat parte, dar pe viitor cu siguranță mă voi gândi de două (sau de mai multe) ori înainte să confirm prezența. Este vorba despre nunta unui cuplu de nemți. Asta nu înseamnă că a fost rău, dar a fost atât de ”altfel” față de cum sunt eu obișnuită, încât nu pot spune că m-am regăsit în atmosferă.

Am mers cu toată deschiderea, curiozitatea și disponibilitatea sufletească; îi cunoaștem pe miri de câțiva ani și ne sunt simpatici. Eu nu mai fusesem la nicio cununie religioasă oficiată în ritual evanghelic și eram curioasă de întregul ritual. M-a surprins să constat lipsa oricărui element emoțional. Mireasa a intrat în biserică la brațul tatălui, pe acordurile unei piese de Bach (înțeleg că asta a fost dorința mirilor). Preotul a rostit o rugăciune scurtă de începere a slujbei, urmată de un cântec interpretat la orgă și acompaniat de toți cei prezenți (versurile fuseseră puse la dispoziție în niște pliante pregătite special pentru eveniment). Apoi preotul a vorbiiiiit, a vorbit de nu mai termina. Ba citea din Biblie, ba vorbea liber despre obligațiile asumate de tânăra pereche, uniunea lor spirituală etc etc etc. Mă plictiseam și cam începusem să număr oi. Am cercetat figurile socrilor mari și ale fraților și surorilor mirilor: sobrietate absolută, niciun zâmbet, la fel de bine s-ar fi putut crede că asistă la o prelegere de teorie cinetico-moleculară. Mirii au rostit monoton jurămintele, au schimbat inele, s-au mai cântat două melodii, s-au mai rostit câteva rugăciuni și gata. M-a surprins că nu s-a filmat nimic, iar fotograful prezent n-a făcut decât extrem de puține poze; de pildă, mireasa nu va avea nicio imagine cu ea pășind spre altar alături de tatăl său. Dar aspectul n-a părut să deranjeze pe nimeni. În fine, de gustibus, deși nu-mi închipui cum de-ai putea să nu-ți dorești amintiri mai multe și mai consistente de la cununia religioasă. Afară s-au făcut câteva poze de grup și asta a fost tot în ceea ce privește biserica. Poate că mirii și familiile lor și-au strunit bine sentimentele, dar n-am simțit niciun val de emoție, din nicio parte. Adevărul e că... ritualul slujbei nici nu prea avea ce emoții să trezească, dacă mă-ntrebați pe mine.

După oficierea cununiei am fost serviți cu un pahar de șampanie în curtea bisericii, am mai socializat nițel și am plecat spre restaurant. Aici totul a fost la fel de simplu și de neprotocolar; ne-am așezat pe terasă, care cum s-a nimerit. Eram vreo 50 de oameni în total, cred, ceea ce înțeleg că este normal pentru o nuntă oficiată aici. Sunt total ieșite din comun nunțile de 100 de persoane, iar ce depășește cifra asta e deja considerat a fi specific numai celor foarte înstăriți și / sau cu sânge albastru. Am stat deci pe terasă, am consumat niște suc și cafea și ne-am ferit cu succes de viespile care dădeau târcoale.

În salon, mesele erau aranjate și tortul fusese deja adus. La vreo oră după ce sosiserăm, mirii au tăiat tortul. Așa, simplu, fără ceremonial cu melodia nu-știu-care. Tăiat, împărțit la oameni, mâncat fiecare felia lui, gata. Apoi iar am stat. Fotograful i-a luat pe miri și pe socri la o ședință foto fulger (adică de vreun sfert de oră) și a plecat. Restul fotografiilor, pe parcursul serii, au fost făcute de fotografi amatori, respectiv de invitați. Și-n continuare nu s-a filmat nimic; de fapt, ca să nu mai repet chestia asta, o să spun doar că nu s-a filmat deloc, dacă nu iau în calcul niște filmulețe făcute cu telefoane din era dinozaurilor și care cu siguranță vor fi niște amintiri neclare și cu foarte mult zgomot de fond. 

Îmi trecuse plictiseala, dar mă cam luase foamea. Eram plecați de la zece dimineața de acasă (nunta fiind la vreo 55 de kilometri de orașul unde locuim), acum era aproape cinci și nu mâncaserăm nimic, în afara feliei de tort. În același timp, devenisem de-o curiozitate soră cu masochismul; mă-ntrebam cât are să mai dureze chestia asta. Adică statul degeaba și nimicul, care însă nu păreau să deranjeze pe nimeni. Numai noi eram din alt film.

Mai apoi, a devenit interesant. Surorile miresei (trei la număr) și fratele au preluat rolul de maeștri de ceremonii și au organizat un joc, menit să ajute invitații să se cunoască mai bine. În acest scop, fiecare din cei prezenți a primit o listă cu 20 de afirmații, notate în ordine crescătoare. Singurii care n-au primit astfel de listă au fost mirii. Apoi se citeau propozițiile respective, în ordine aleatorie, iar aceiea dintre invitați care se regăseau în ele se ridicau în picioare. Sarcina mirilor era să ghicească, în funcție de persoanele care s-au ridicat, care era elementul pe care-l aveau în comun. De exemplu: ”toți cei care conduc un Audi”; ”toți cei care pot cânta la un instrument”; ”toate perechile căsătorite”; ”toți cei mai în vârstă de 50 de ani”; ”toți cei care nu știu să gătească” (deloc surprinzător, la asta nu s-a ridicat decât o fetiță de 15-16 ani :))) și așa mai departe. Mirii s-au descurcat destul de bine, deși uneori erau derutați; de exemplu, la afirmația cu instrumentul muzical au fost contrariați că se ridicase doar jupânul, nu și eu :))

Trebuie să menționez faptul că jocurile astea de societate sunt ceva uzual în Germania; am mai fost la aniversări unde am văzut așa ceva. Sunt frecvente și pot condimenta foarte bine atmosfera. Secretul e să le alternezi cu, de exemplu, muzică de dans. Ar fi fost perfect așa, dar aseară nu s-a întâmplat. 

După ce-am mai stat nițel, s-a organizat al doilea joc, menit să testeze cât de sinceri sunt mirii unul cu altul. În acest scop, s-au așezat pe scaune spate în spate și s-au descălțat; fiecare a primit câte un pantof dintr-o pereche. Au urmat întrebările, de tipul: ”care dintre voi a făcut primul pas în relație?”; ”care gătește mai bine?”; ”care ține mai mult baia ocupată?”; ”cine administrează mai eficient finanțele în cuplu?” șamd șamd. Unicul mod de răspuns era acela de-a ridica pantoful corespunzător și, fiind spate în spate, nu vedeau ce pantof a ridicat celălalt. La final, din 18 întrebări au răspuns corect la 12, concluzia fiind că sunt rezonabil de sinceri :))

Se făcuse aproape ora 19 când am fost invitați în sală. Dar din momentul în care ne-am așezat și până s-a adus mâncarea, a mai trecut cel puțin vreo jumătate de ceas. Surorile și fratele miresei au interpretat un cântec. Eu începusem să reflectez că, la cum se prezintă situația, va fi o nuntă fără dans. Dar încă nu puteam să cred asta în mod serios, mai ales că-n urmă cu vreo două luni ni se ceruse să indicăm trei piese pe care am dori să le ascultăm la petrecere. Un mod foarte interesant de-a alcătui playlist-ul, mi-am zis eu atunci. Însă acum mă-ntrebam ce s-o fi ales de chestia asta.

A venit primul fel: o salată, asupra căreia ne-am năpustit ca hunii. Am dat-o gata foarte repede, prilej pentru jupân să-mi comunice faptul că nu-s o lady; invitații din jur, deși cu siguranță la fel de flămânzi (afară de cazul în care mâncaseră pe ascuns, fapt de care mă cam îndoiesc :D) mâncau înceeet, delicat și demn. Dar dacă mi-era foame, ce să fac? :))) Așa-s eu, mai de la țară :))

Imediat după salată, s-a adus supa. Gustoasă, dar puțină - așa e la ei, supele sunt servite în castronașe mici și de obicei sunt foarte clare, adică limpezi, fără legume și cu doar o gălușcă sau o perișoară în solitudine. M-am străduit să mănânc încet, ca o doamnă :)) dar în continuare mi-era frustrant de foame. Despre muzică, niciun semn; nicio instalație audio, niciun DJ. 

Felul principal, adică friptura, a fost servit în sistem bufet. Cu mai multe sosuri și cu trei feluri de garnitură, la alegere, puteai opta între căprioară, porc și vită. După cum vă puteți imagina, nu m-am atins de căprioară. Mâncarea a fost foarte gustoasă și-n sfârșit m-am săturat. Drept pentru care i-am spus omului că, probabil, nu ne mai oprim la Burger King în drum spre casă, cum plănuiserăm mai devreme :))

Desertul, compus din două feluri de înghețată și o prăjiturică minusculă de ciocolată, a fost de asemenea foarte bun. Dar tot puțin. Concluzionând, numai friptura a fost pe săturate, în rest am avut permanent senzația că-mi numără cineva bucăturile :))

Și cu asta, gata cu mâncarea. Ce a urmat a fost așa-numitul joc al scaunelor, care mi s-a părut mult mai interesant decât primele două, poate inclusiv datorită faptului că nu mai vedeam stele verzi de foame :)) Iată în ce consta:

S-au adus 14 scaune, pe care au luat loc 14 voluntari. Acestora li s-a cerut să aducă diferite obiecte: un ceas de mână, o cheie, o cravată, un pantof stâng șamd. Evident, nu puteau face rost de toate astea decât de la invitații neparticipanți la joc și ideea e că totul se desfășoară foarte repede. În timp ce concurenții aleargă să procure obiectele cerute, cineva elimină un scaun. Așa că un concurent, în speță ultimul, rămâne fără scaun și iese din joc. De câștigat, câștigă desigur acela care-a rămas pe scaun până la sfârșit. 

După acest moment, s-a dat finalmente drumul la muzică; pe un laptop. N-am mai stat, deși ar fi putut fi interesant, având în vedere preferințele muzicale exprimate de fiecare invitat. Însă eram frânți de oboseală după o zi de atârnat colo-colo și de flămânzit și nu ne-a stimulat nici faptul că muzica se auzea încet, mai mult ca un fel de bâzâială de fond. În definitiv, ce pretenții să ai de la un laptop? Prin urmare, ne-am luat la revedere.

Nu pot încheia fără să menționez așa-numitul ”ziar de nuntă”, o tradiție la nunțile nemțești. Se face un colaj cu poze ale mirilor, prezentându-i în diferite ipostaze începând de la naștere și până la momentul nunții. Nu lipsesc anecdotele, mini-interviurile cu fiecare dintre ei și, uneori, poveștile savuroase ale membrilor familiei sau ale prietenilor apropiați. Chiar îmi place foarte mult acest obicei, căruia i se acordă o importanță deosebită.

La sfârșitul acestei destul de lungi povestiri, concluzia este aceea din preview-ul postării, anume că nu-s o doamnă :D N-ai cu cine, dom'le :))