După șase luni, adevăratul rămas-bun

Nu știu când a trecut jumătate de an. Dacă mă uit în urmă, n-aș putea să spun exact cum au fost aceste șase luni pentru mine. Uneori mai ușor, alteori sufocant de greu, uneori eram resemnată că așa a fost să fie, alteori furioasă că n-a fost altfel. Între toate acestea însă, a persistat sentimentul că rămăsese ceva neterminat. Că nu-mi luasem cu adevărat rămas-bun de la mama, că nu se închisese cercul, că rămăseseră multe nespuse. N-am știut ce să fac în privința asta, așa că am lăsat lucrurile în voia lor și am presupus că e unul dintre aspectele pe care numai scurgerea timpului le poate rezolva. 

Așa s-a și întâmplat, dar felul în care a decurs totul m-a luat prin surprindere, în sens pozitiv de data asta (dacă se poate spune așa, ținând cont de împrejurări). Am hotărât să merg la cimitir într-o după-amiază în care în mod normal ar fi urmat să fiu, alături de restul familiei, într-o vizită pe care nu mi-o doream cu niciun chip. Și asta deoarece urma să fie prezentă și o persoană care i-a făcut imens de mult rău mamei, ani în șir. Pentru nimic în lume nu-mi doream s-o revăd, aveam senzația că simplul fapt de-a vorbi cu acel om i-ar trimite mamei un junghi direct în suflet. ”Nu merg acolo, mă duc la mama”, le-am comunicat celorlalți și, de îndată ce am luat hotărârea asta, am simțit ceva realmente unic și extraordinar. 

Dacă ar fi să descriu, aș spune că m-a inundat un sentiment de pace profundă, de serenitate și de fericire pură. N-am mai experimentat niciodată așa ceva. Am simțit cu toată ființa că, de acolo de unde este, mama aprobă hotărârea mea de-a nu da cu ochii cu femeia care i-a făcut atât de mult rău și de-a merge singură la mormânt în după-amiaza respectivă. Sinceră să fiu, sunt și acum surprinsă de intensitatea acelui sentiment; dacă aș fi putut, l-aș fi colectat într-o sticluță, ca să-l am mereu. A fost aproape... divin. 

La cimitir i-am pus flori și am aprins lumânări, iar apoi m-am așezat pe marginea mormântului și i-am vorbit. Era liniște, eram doar eu privind crucea cu numele ei, și era și ea. Am stat acolo o oră încheiată. I-am spus multe lucruri pe care le aveam pe inimă, am lăsat amarul ultimelor șase luni să iasă din mine, am rugat, am jelit. Am pus pe telefon o melodie care-i plăcuse ei foarte mult odinioară (”Stay Another Day”, East 17) și-am ascultat-o împreună. A fost clipa mea cu ea, au fost sufletele noastre care și-au vorbit, al meu din lumea pământeană, al ei din veșnicie. Și abia atunci mi-am luat, cu adevărat, rămas-bun de la ea. 

Ce va fi de-acum încolo și cum mă voi simți, rămâne de văzut. Am toată încrederea că ea va fi mereu cu mine; de fapt, simt asta în fiecare zi. 

Mi-e dor, mi-e greu, mi-e amar; dar simt că ea și-a găsit liniștea. Și sunt recunoscătoare pentru asta și  pentru că mi-e îngăduit s-o am în continuare cu mine, de dincolo de mormânt.