Lumea e plină de binevoitori, dispuși în orice moment să vă spună cât de greșit e ceea ce simțiți, să vă învețe cum să simțiți corect și, dacă sunteți norocoși, să vă și dojenească pentru că nu simțiti corespunzător. Așa cum ar scrie în manualul de simțire dacă ar exista unul (ediția cartonată, neapărat).
Imaginați-vă că sunteți într-o sala de așteptare. Nu stați pe scaun pentru că nu aveți răbdarea necesară, ci vă fâțâiți de colo-colo. Ce așteptați? O veste. Care poate fi de-un alb strălucitor (nădăjduiți din tot sufletul) sau gri (e o posibilitate pe care nu prea ați vrea s-o luați în calcul). Varianta neagră nu există.
Strângeți pumnii, aveți noduri în stomac, vă roadeți unghiile și priviți telefonul. Vă doriți să sune, dar vă e și teamă de momentul când va suna, timpul trece insuportabil de încet, gândul vostru e numai la ce se întâmplă dincolo de o anumită ușă.
Și-n cele din urmă, sună. Vestea e gri.
N-ați pierdut, dar nici n-ați câștigat. Numai că, pentru a afla că nu putea fi alb, ați trecut prin... greu. Răsuflați ușurați, bine că măcar e gri și că nu e mai rău de-atât, dar imediat un gând nostalgic se ițește cu obrăznicie: dar dacă ar fi fost alb...
De ce n-a fost? De ce pentru atât de mulți oameni e alb fără efort, iar pentru noi e gri, cu prețul sufletului ținut câteva zile strâns în curele?
Și-ați vrea să plângeți. Nu știți nici voi exact ce anume - soarta, ghinionul, pe ”asta-i situația” sau ”de ce-urile”. Iar persoana pe care, în mod eronat, o alegeți pentru a vă lăsa capul pe umerii ei pentru un moment, decide să vă apostrofeze: ”Alții sunt mai rău! Alții au probleme mai mari!”.
După foarte lunga introducere de mai sus, am ajuns, în fine, la subiect. Care subiect va fi scurt, pentru că e vorba de o întrebare la care nu am un răspuns. Nu cred că există ”argument” mai stupid și mai degeaba decât ”bucură-te că nu-i mai rău”. Dar de ce trebuie să fie asta o consolare? De ce-ar trebui să-ți fie mai moale doar pentru că altora le e atât de tare încât simt cum li se fărâmițează fiecare oscior? De ce n-ai dreptul să te doară pur și simplu pentru că e durerea TA, atât și așa cum e? De ce trebuie să te raportezi mereu la alți oameni? De ce?!
Da, sunt foarte recunoscătoare că e numai gri. Chiar sunt. Și da, mă doare că nu e alb. Un alb pe care l-am fi meritat, un alb pe care milioane de oameni de pe planetă îl au fără să fi făcut nimic pentru asta și pentru care e un fapt de la sine înțeles.
O să treacă, o să ne fie mai bine decât acum. Între timp, ne e gri. Dar când ne luăm în brațe, ne e alb. Și sper că asta ne va fi pentru totdeauna suficient.
Postări
6 comentarii:
Ești un om bun, cu ale cărui ganduri rezonez întru totul. Nu mă compar cu alții, dar cei din jur țin neapărat să o facă, și să dea sfaturi. Ai mare dreptate, sa ne raportam la noi, nu la altii. Am niște zile nu tocmai bune, mi-e dor de liniste și urăsc ca regret seara ca nu am trăit ziua puțin altfel, mai fără nervi, stres sau justificări la sfaturile altora.
It will go, o să fim bine, și voi și noi.
Cris
Stii ceva, si eu am aceeasi atitudine: durerea mea e A MEA, nu vreau sa mi-o subaprecieze nimeni, o jelesc si o cocoloșesc până simt ca mi-e bine. Crede-ma ca am invatat sa-mi închid urechile la tot felul de sfaturi. Si nici nu dau sfaturi prea iute.... Ofer cu drag dragilor un umar si o ureche si asta astept de la dragii mei....
:) Multă căldură simt venind dinspre tine, Cris, și tare bine-mi prinde, zău :) Te citesc și zâmbesc. Și-ți trimit un mănunchi de gânduri bune, și te îmbrățișez... da, o să fim bine.
Mulțumesc, tare mult! :)
E foarte reconfortant să văd că nu sunt singura care simte așa. Ai pus punctul pe ”i”: nu vreau să-mi minimalizeze nimeni necazul, mic/ mare, cum o fi el. E al meu, și pentru că-i al meu, am dreptul să-l ”gestionez” cum simt.
Nici eu nu dau sfaturi, am învățat să ascult mai mult și să zic mai puțin. Dar la partea cu închisul urechilor încă mai am de lucru :)) Aseară mă gândeam că mai bine-aș fi tras pe dreapta (conversația cu prietena am avut-o în mașină, la telefon, în timp ce veneam spre casă) și dădeam un cap de volan. Mă alegeam poate cu o durere de cap, dar făceam economie de nervi :)))
Era prietena ta sau un robot care asta este programat sa spună in cazuri de gen?
Eu nu cautam compătimire,am avut,ca fiecare,situații în diverse nuanțe și m-am lămurit că raspunsurile cu "bine că nu-i mai rău ", "tot răul spre bine" nu sunt exact ceea ce aș fi vrut să aud.Cautam doar pe cineva să mă asculte,uneori un umăr,chiar și virtual,face minuni.
Să treceți peste gri, dragii mei și mă bucur că împreună vă este alb! Griul să se spele,ducă-se...
Carmen
Ah, Carmen, ce dor mi-era de tine, tare mă bucur să te citesc din nou! :)
M-ai făcut să râd :)) da, robot cred că era! Exact cum spui și tu, de-asta aveam nevoie - de un umăr. Și-n loc de asta, am găsit filozofeli de gospodină și profunzimi de tarabă.
Te îmbrățișez și-ți mulțumesc pentru gândul bun, un val de energie pozitivă mi-ai transmis! :)
Trimiteți un comentariu