Pascal Bruckner n-a mințit...

... când a spus că ”Millennium este unul dintre rarele romane polițiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopții pentru a continua lectura”. 

Am terminat primul roman din trilogie, ”Bărbați care urăsc femeile”, azi-noapte, la ora 4:30. Norocul meu că stau acasă azi (trăiască orele suplimentare acumulate și Sfârfâlică, pentru că m-a pus să mai dau jos din ele). Pur și simplu, de la un punct încolo mi-a fost imposibil să mai întrerup lectura. La nevoie eram gata să beau și-o cafea, numai să termin cartea, dar n-a fost cazul: adrenalina indusă de formidabila scriitură a lui Larsson îmi pompa prin toate pistoanele.

Cum este? Epitetele-mi lipsesc :) Vorba prietenei care m-a pus la treabă, oare ce-oi fi așteptat de n-am citit mai devreme? De fapt, știu cauza.... N-aș putea să explic prin ce mecanism ciudat, în capul meu se făcuse mai demult o asociere între ”Millennium” și ”Twilight”. Cumva, credeam că aparțin aceluiași gen - fantasy, vampiri, draci-laci. Adică deloc pe gustul meu. Cât de tare mă înșelam, tocmai am descoperit... :D

De factură polițistă, romanul abordează tema jurnalismului economic și de investigație. O dispariție rămasă, după aproape 40 de ani, inexplicabilă, o serie de cărți poștale cu flori presate, expediate cu o regularitate înnebunitoare în tot acest interval de timp, un magnat obsedat de aflarea adevărului, un jurnalist economic aflat momentan în dizgrație și o tânără inadaptată din toate punctele de vedere, dar de-o inteligență ieșită din comun. 

Acestea ar fi elementele principale, din care Stieg Larsson a construit o intrigă nebunesc de irezistibilă. Mikael Blomkvist, editor coordonator al revistei Millennium, este angajat de directorul unui concern să facă investigații pentru a afla ce s-a întâmplat cu nepoata acestuia, Harriet, care a dispărut în urmă cu patru decenii și despre care se crede că ar fi fost asasinată.

În demersul său, Blomkvist ajunge să lucreze împreună cu Lisbeth Salander, o fată retrasă, considerată în cel mai fericit caz ciudată și a cărei existență a fost marcată de abuzuri, dar care este un geniu al computerelor. Împreună, vor descoperi nu numai autorul unui lanț de crime petrecute în urmă cu aproape jumătate de deceniu, ci și misterul dispariției lui Harriet, precum și o serie de secrete năprasnice din culisele uneia dintre cele mai vechi și mai bogate familii de industriași din Suedia. Deloc în ultimul rând, este devoalat secretul aflat la baza unui răsunător scandal de fraudă și corupție, care inițial îl trimisese pe Blomkvist la închisoare.

Nu știu dacă se simte, dar încerc să relatez cât mai sec posibil, fiindcă nu vreau să-mi scape nici cea mai mică urmă de spoiler :) Romanul este scris alert, dar fără să te piardă prin hățișurile investigației și, fapt important, fără să te rătăcească printre cei nenumărați membri ai familiei. Cumva, Stieg Larsson reușește să-ți facă la țanc o mică recapitulare, chiar când ai mai mare nevoie de ea și desigur perfect integrată în firul poveștii, astfel încât știi în orice moment exact unde te afli. Tehnica asta, dacă o fi vreo tehnică, mi-a amintit întrucâtva de firul Ariadnei.

Dacă vă recomand cartea? Cu zece guri și tot atâtea mâini! Până una-alta, pe cai, boierii mei: urmează volumul al doilea al trilogiei, ”Fata care s-a jucat cu focul”.