Sacrificiul suprem pe ”altarul” ciocoiului

Nu prea reușesc să-mi ordonez gândurile; în capul meu e un amalgam de revoltă, scârbă imensă, sfâșietoare milă și mirare amară. Am tot citit în seara asta diferite materiale despre ceea ce s-a întâmplat marți seara, în capitala europeană supremă a parveniților - căci asta a devenit Bucureștiul.

Revoltă pentru că un om a murit la înnebunitor de frageda vârstă de 28 de ani, dintr-o combinație fatală între neprofesionalismul muncitorilor care n-au semnalizat corespunzător un șantier stradal și aroganța unui ciocoi parvenit.

Scârbă pentru că există o țară, care este România, unde un marțafoi înscăunat ministru pe orice alte criterii decât acelea ale competenței a decis pur și simplu că valoarea lui nu suportă să aștepte la stop ca slugile, ci trebuie ”livrat” acasă de la cârciumă în coloană oficială - în mod normal admisă numai în situații deosebite, de urgență. Care era urgența papițoiului? Îi dădea laptele-n foc?

Scârbă și pentru incredibilul tupeu al celui care, ca s-o spunem pe șleau, i-a adus moartea, de-a se prezenta la priveghi. Mi-e greață până și să-i scriu numele, deci aleg să n-o fac. Cum de nu l-au linșat oamenii până acum? Ah, ce întrebare prostească. E păzit, desigur. Prețiosul lui fund, care nu suporta să fie dus acasă altfel decât în coloană oficială, e cu siguranță vegheat de oameni a căror speranță este că nu-și vor da viața, la propriu, pentru mofturile ciocoiului.

Sfâșietoare milă pentru soția polițistului. E însărcinată. Erau căsătoriți de numai un an. Aveau o viață întreagă înainte, planuri și vise. De toate astea s-a ales praful. Femeia aceea nu va putea depăși niciodată cu adevărat această pierdere. E cu neputință de imaginat ce e-n inima ei. Ce jale, ce ocean de chin traversează, ce tortură sufletească.  

Și mirare amară pentru că... nici nu mai știu. Am uitat ce voisem să spun când am scris asta. V-am zis că mi se învârt gândurile ca titirezul. Unul vine, două pleacă, mi-a fugit ideea. 

Iar acum că tocmai am citit un articol pe blogul lui Vlad Petreanu, mă cuprinde și furia. CUM, CUM e posibil să nu oprești la locul accidentului și să-l lași în urmă pe acel om într-o mare de sânge, prins sub fiarele contorsionate a ceea ce mai rămăsese din motocicleta lui??? Aș putea scrie asta de-o mie de ori, aș putea înșira milioane de ”CUM” și încă pe-atâtea semne de întrebare, și tot n-aș simți că am exprimat ceea ce-aș dori cu adevărat. 

Doamne Dumnezeule, ce tragedie.... 

Ce se va întâmpla acum? Dacă nici de data asta nu ies oamenii în stradă, chiar se numește că poporul român s-a îndobitocit și s-a transformat într-o masă de oi de manevră.