Prea puțini dintre noi sunt aceia care pot spune că au totul - și dacă da, probabil că asta nu este o constantă, fiindcă așa e viața: ba te saltă, ba te coboară, ba-ți dă aripi, ba-ți trosnește una de te învârți pe loc și de la capăt. Să nu cumva să te plictisești, nu de alta.
Ce-i cu accesul ăsta de filozofeală la ceas de seară? Păi, adevărul este că-mi pun niște întrebări - și nu de azi, de ieri, ci de ani de zile, dar n-am reușit niciodată să găsesc un răspuns care să mă satisfacă. Sau unul care să mă ajute să nu mă mai simt vinovată.
Fără a intra în stufoase amănunte, hai să spunem că traversez o perioadă destul de amețitoare - și nu în sensul bun al termenului. Adică nu-s amețită ca după un vin bun, ci e amețeala aia dată de un montagne rousse care te zdruncină de-ți face creierii salată. Acum sunt suuus, hai c-o izbutim, trag aer în piept și-un moment mai târziu... bufff, jos, unde contemplez terciul care tocmai a devenit speranța mea. O s-o regăsesc eu, nu-i vorbă. Dar dacă se terciuiește iar, cum s-a mai întâmplat nu o dată? O să am putere s-o refac? De câte ori? Până când?
Și-n clipe ca astea îmi vine să ridic ochii spre cer și să zic ”Doamne, iartă-mă că îndrăznesc să cer pantofi, când alții poate n-au picioare. Iartă-mă că nu mai pot trăi mulțumindu-mă doar cu faptul că nu e mai rău și că vreau să-mi fie bine. Iartă-mă și dă-mi, cât mă mai pot bucura de ceea ce primesc!”.
Apoi mi se face rușine și mai ales frică. Ia uite la mine... nu mai am răbdare, nu știu să aștept, îmi pierd încrederea, cer una și alta când atâta lume nu are poate nici pe jumătate cât am eu. Dar pe de altă parte merit și eu acele ”una și alta”. Hai, viață, mi-ai luat destule, nu poți să-mi și DAI?
Viața nu-i datoare să ne dea tot ce vrem, mă dăscălește o voce din capul meu. Ia ce poți de la ea și bucură-te că nu-i mai rău (mă rog, am o cunoștință al cărei principiu de viață e exact ăsta - ”bine că nu e mai rău” - și cu toate că detest o astfel de mentalitate, mi-e să nu-i calc pe urme). Dar viața ar putea compensa niște lucruri, punând umărul acolo unde eu nu am cum să intervin.
Am dreptate, nu? Ar putea, nu-i așa? Cu siguranță. Întrebarea e.. ce pot face EU? Cum să cer? Cum să-mi doresc? Ce să spun? Cum să-mi fac curaj să vreau?
Nu, eu și gândirea pozitivă nu prea ne întâlnim în ultima vreme. Ne salutăm de la distanță, cum ar veni.
Foarte multe semne de întrebare în postul ăsta, observ. Ca și-n mintea mea, de altfel.
4 comentarii:
eu simt ca recunostinta pentru ceea ce am imi da putere si optimism ca sa obtin ceea ce imi doresc. cine nu cere, nu primeste, asa ca e ok sa vrei si sa iti doresti, e parte a progresului. cel putin asa cred eu.
Ceea ce spui tu, Anca, mi-a adus aminte de-o zicală: ”Cine cere puțin de la viață, puțin primește”. Sper să pot ține cont de asta înainte să fie prea târziu.
eu nu cer...zic doar...lasa ca se rezolva cumva! si asa se intampla!!!
cer doar sanatate!
Da, zici bine, Coco - apropo de sfaturile din articolul de mai sus, unde se spune că, de cele mai multe ori, lucrurile se rezolvă de la sine :)
Trimiteți un comentariu