La pas prin Cetatea Eternă (II)

Am reușit să scandalizez câțiva apropiați și probabil voi continua și cu unii dintre voi când voi spune că... pe mine nu m-a impresionat din cale-afară Colosseum-ul. Pfiu, gata, am zis-o. Acum dacă tot v-am decepționat, sper că veți citi până la sfârșit - măcar să aflați de ce. 

Piazza Venezia a fost cea dintâi destinație turistică unde am ajuns, la doar câteva ore după ce aterizaserăm în Roma. Am văzut emblematicul monument al lui Vittorio Emanuele (cel dintâi rege al Italiei unificate), construit între anii 1911-1935; aveam să-l mai revedem de multe ori pe parcursul următoarelor zile. Impozantă construcție și cu siguranță domină piața, dar - în imediata vecinătate a Columnei lui Traian, a Colosseum-ului și a Forumului Roman, era cam... distonantă. 

Columna lui Traian mi-a pus un nod în gât. Și asta nu pentru că m-ar fi impresionat (cred că mai provoc o dezamăgire cu asta, dar c'est la vie), ci pentru că mama a fost profesoară de istorie. A predat de mii de ori despre ea, cred. Și probabil i-ar fi plăcut să o vadă...

Am studiat-o în repetate rânduri și din toate unghiurile posibile, încercând să identificăm scena sinuciderii lui Decebal. Nici pomeneală, însă, figurile sunt prea multe, prea mici și nu poți discerne ca lumea. 

Am citit pe o tăbliță că în soclul columnei se află urna cu cenușa lui Traian, ceea ce ne-a bulversat un pic, pentru că habar n-avuseserăm de asta până atunci. Am mai privit, ne-am mai minunat și ne-am îndreptat spre Colosseum, încercând să ignorăm zecile de vânzători ambulanți și ”centurionii” care ne îmbiau să facem poze cu ei. 

Nu ajunseserăm încă la el când am văzut mulțimea adunată. Erau sute de oameni, unii păreau că stau la cozi (imense), alții negociau cu niște ghizi, alții umblau bezmetici și dezorientați  de colo colo. Și aici a apărut prima bilă neagră: la Colosseum e un haos total și desăvârșit, pardon de pleonasm. Aveam bilete luate în avans, dar nu am reușit să descoperim pe unde se putea intra dacă aveai bilete deja, nici să găsim vreo casă de bilete unde să ne putem informa. Niște indivizi care aveau ceva ecusoane ne-au agățat destul de repede: ”do you have tickets?”. Da, am zis bucuroși, dar ne-am dezumflat pe dată: cu ”tickets” cu tot, ne aștepta o coadă considerabilă, de măcar două ceasuri, pentru că nu intră decât un anumit număr de persoane la fiecare oră. Biletele noastre nu stipulau niciun interval orar, deci ne-am uitat unul la altul, am băut apă (care se încălzea alarmant de repede) și ne-am scărpinat în cap. 

”Wanna skip the line?”, ne-a îmbiat un ecusonat. Mai întrebi? Soarele ardea puternic și nu eram deloc dispuși să stăm la rând cu orele. Evident, treaba asta cu skip-the-line nu era pe gratis, mai exact trebuia să achiziționezi de la bișnițarii ăia un tur cu ghid. A costat 35 de euro pentru amândoi, dar ducă-se. Ne-a repartizat într-un grup de turiști germani și într-adevăr, după asta am intrat aproape ”ca-n brânză”. 

Eu deja mestecam mătrăgună. Și nu de bani mi-era, cât de haosul de acolo. Statul încasează câteva zeci de milioane de euro anual din biletele vândute la Colosseum; cum de nu gestionează mai bine debandada aia și lasă atât de mult la mâna bișnițarilor? Că de organizat lucrurile mai bine clar ar putea, după cum am avut ocazia să vedem la Muzeul Vatican sau la Villa Borghese, de exemplu. 

Așa stând lucrurile, nu pot spune că am resimțit plenar momentul. Poate și pentru că istoria - în mare parte sângeroasă - a Colosseum-ului exercita o oarecare influență. Nu mă gândeam decât la câte sute de mii de oameni au murit în arena aia, peste care se presăra nisip ca să acopere sângele.

Ce se vede în imagine era ceea ce se afla sub arenă - o serie de încăperi, scări, un fel de structură de bolți încrucișate. Din punct de vedere arhitectonic, este absolut impresionant ce s-a făcut cu aproape 2000 de ani în urmă (construcția a fost finalizată în anul 80 d.Hr.). Colosseum-ul putea găzdui între 50.000 și 80.000 de persoane, a căror intrare la spectacole era asigurată pe baza unor bonuri de ordine, prin nu mai puțin de 76 (!!!) de intrări, la care se adăugau încă patru rezervate pentru nobilii de rang înalt și împărat. 

- Clar erau mai deștepți decât sunt ăștia din ziua de azi, am bombănit eu și tot grupul mi-a dat dreptate.

Liniile trasate cu galben identifică loja împăratului - era chiar pe centru.

Și pentru că nu putea lipsi taman poza-clișeu:

Se împlinise un vis, dar eu eram cam mofluză. Nu fusese chiar ca-n imaginația și așteptările mele. Și poate că am mai fi stat, dar depindeam de ghid să mergem la Forum (care face parte din același ”pachet” ca și Colosseum-ul). Fiorul s-a mai estompat o dată când, dând un ocol, am băgat de seamă cum se efectuaseră lucrările (relativ recente) de renovare.

Cârpeală în toată legea, după cum vedeți. Nu s-au ostenit câtuși de puțin să-i dea o ”patină”, să mascheze cât de cât discrepanța dintre vechi și nou... partea renovată e ca un fel de spanac tuflit în mijloc.

Ieșind, am cumpărat două sticle de apă de la vânzătorii din față (”Trei euro!”. ”Păi parcă erau doi”. ”Doi sunt mai încolo, aici suntem la Colosseum, deci trei”) și am traversat spre Forumul Roman. Dar despre el în articolul viitor, că iar iese ceva la metru.