Salată de weekend (XXIV)

E cald, nu pot dormi, nu mi-e foame, am senzația că-n ultimele zile am trăit doar cu apă și pepene. Și cafea, evident. Da' aia nu se pune, e parte din kitul de supraviețuire. 

Așa că salată it is. 

1) Luni seara m-am zgâit și eu la eclipsă, ca toată lumea. Mă rog, cel puțin toată lumea de pe Facebook-ul meu. Și am fotografiat-o și eu, deși n-am nici aparat profesional, nici talent. Dar am vrut-o și eu numai pentru mine, recunosc. Asta chiar dacă poza a fost făcută cu telefonul, ceea ce un fotograf pasionat ar considera o blasfemie. 

Se întorcea, treptat, pe cer. Contrastul cu becul stâlpului mi s-a părut cu atât mai interesant. Pentru o clipă - care nu se va mai repeta decât peste vreun secol, dacă bine am reținut - luna a fost pusă în umbră de un bec. 

2) Parafrazându-l pe celebrul pedagog de școală nouă din schițele lui Caragiale, ”no, numa' mâne ș-apoi basta”. Urmează două săptămâni de vacanță, plănuim mare și munte deopotrivă. Am mare nevoie să-mi aerisesc mintea - ultimele luni au fost destul de pline și stresante, încât am ajuns de-am visat parametri de sisteme logistice. Aș fi meritat să mi se plătească ore suplimentare. Cu spor de noapte cu tot.

3) În seara asta am avut un moment... de fapt nu un moment, e prea mult spus, mai degrabă o clipă, o fluturare de gând... ”Trebuie s-o sun pe mama”, asta a fost ceea ce mi-a trecut prin cap, subit și fără să fi fost ceva anume de natură să-mi insufle ideea. Și-apoi mi-am amintit că nu există linie telefonică în lumea în care e ea. Există, însă, comunicare permanentă, dincolo de spațiu și timp.

4) Știu că ”ingredientul” ăsta vi se va părea foarte, foarte cunoscut și previzibil ca sosul de iaurt în salată, dar nu mă pot abține. Mi-e teribil de dor de-un concert al lui Zubin - care, din fericire, pare să se fi recuperat și și-a reluat activitatea 🙂 Poate voi avea șansa de a-l revedea la pupitru.

Așadar, mâine trebuie să rezist pe baricade. Și să nu strâng pe nimeni de gât (demers care pe alocuri se dovedește din cale-afară de dificil. Căruța aia de la Caracal a ajuns și-n Bavaria, vă spun).