Poveste din Elveția (+ o mică ghicitoare)

Excursia în Elveția nu fusese în planul concediului de anul acesta, dar pentru că avem niște prieteni care locuiesc la 100 de kilometri de Zürich și care ne-au invitat pe la ei, iată o nouă destinație din 2018.

”Nouă” e de fapt oarecum impropriu spus.... amândoi mai fuseserăm în Elveția (deși pentru mine a fost prima dată când am văzut-o în alt anotimp decât iarna). Cât despre Davos, exclusivista stațiune asociată pentru totdeauna cu Thomas Mann ca urmare a monumentalului său roman ”Muntele Vrăjit”, era a patra vizită pentru mine și a cincea pentru jupânul. Acolo ne-am petrecut de altfel primul Revelion împreună și de aceea va avea mereu o semnificație aparte pentru noi.

Faptul că mai fuseserăm acolo nu a știrbit însă câtuși de puțin din farmec și din senzațiile pe care le-am experimentat. Elveția este, cu adevărat, un ținut binecuvântat de Dumnezeu și aș recomanda oricui o vacanță acolo - de preferat la munte, pentru că doar acolo percepi cu adevărat frumusețea ei și respiri aerul acela care, vă rog să mă credeți, are efectul unui adevărat balsam pentru plămâni. 

Peisajele din Alpii Elvețieni sunt o încântare pentru ochi și suflet. Privești în jur și nu-ți vine a crede că există asemenea frumusețe. Uitate sunt toate sursele zilnice de nervi, toate motivele dătătoare de dureri de cap, tot stresul cotidian. Este, de fapt, ca un fel de spa al sufletului și minții. 

 

Ne-am rezervat o zi întreagă pentru Davos și a fost foarte bine așa. Ne-am plimbat prin toată stațiunea în timp ce mâncam ciocolată (Ragusa te bagă în păcat, vă spun), ne-am adus aminte de primul nostru Revelion, am revăzut locurile unde mai fuseserăm împreună - inclusiv biserica Marienkirche, care acum mi s-a părut, în mod curios, mult mai mică - și am respirat adânc. Mai că mi se părea că plămânii mei dau banchet și mai multe nu :)))

Ca o curiozitate - iată cum înțeleg elvețienii să marcheze un minuscul, cum se vede, șantier stradal: 

Am urcat cu funicularul până la platforma unde, până la jumătatea secolului trecut, se afla un sanatoriu TBC, destinat bolnavilor cu dare de mână și celebru în Europa, care l-a inspirat pe Thomas Mann pentru romanul despre care scriam mai sus. 

Am citit acum câțiva ani cartea (pe care o mai începusem de două ori, dar abia la a treia încercare am dus-o până la capăt) și a fost mai mult decât impresionant să văd locația de la care a început totul. 

Din ce-am înțeles, s-a încercat pe cât posibil să nu se intervină asupra arhitecturii exterioare, pentru a se păstra cât mai mult din aspectul autentic al sanatoriului. La vremea respectivă nu se descoperise niciun tratament medicamentos, așa încât bolnavii - cei suficient de bogați încât să-și permită o ședere cu pensiune completă timp de luni, în multe cazuri de ani de zile - erau tratați exclusiv prin ”cure de aer”. Și asta, indiferent de anotimp. Iarna, bunăoară, petreceau ore în șir pe balcon, în șezlong, înfășurați în pături lucrate din păr de cămilă (pe care le procurau ”din sat”, adică din Davos). În fapt, ceea ce făceau aceste cure de aer era să grăbească evoluția bolii - și ori te vindecai, ori... nu. 

În 1953, descoperirea streptomicinei a permis tratarea mult mai rapidă - și mai eficientă - a tuberculozei, așa că-n anul respectiv sanatoriul a fost transformat în hotel, ceea ce este și astăzi. 

Am petrecut ceva timp acolo, am băut și un excelent ceai cu rom la o terasă ”with a view”, cum se spune mai nou. 

Cândva, ne-am spus noi în timp ce contemplam priveliștea, vom petrece un sejur de câteva zile la acest hotel. Vom sta în șezlong, pe balcon.  Și vom reciti ”Muntele Vrăjit” 🙂

La coborâre am renunțat la funicular și am luat-o pe jos. Drumul nu e lung și l-am parcurs evocând momente și personaje din roman. A fost cu atât mai drăguț să vedem un marcaj pe cărare.... 

”Drumul Thomas Mann”

Adevărul este că, în Elveția, aproape fiecare loc constituie un spectacol în sine. Oriunde te uiți, e ceva de admirat. Sau de savurat, spun asta gândindu-mă cu nețărmurit respect la ciocolată. 

(Credeați că vă arăt poze cu ciocolata? Doar nu v-ați imaginat că a supraviețuit vreuna din august până azi.... serios acuma). 

La întoarcerea acasă am trecut și prin Zürich, preț de o plimbare și o cafea însoțită de o prăjitură de ciocolată. Drăguț oraș, dar Berna mi-a plăcut parcă mai mult în urmă cu 13 ani, când l-am vizitat. Apropo de nimic, am descoperit cea mai interesantă toaletă publică pe care am văzut-o până acum:

Poate credeți că am luat-o razna, de-am ajuns să v-arăt toalete... dar stați să vă explic cum funcționa asta. Colacul negru îl lăsai manual, îți făceai treaba și apoi apăsai unul din butoanele de pe perete, pentru a se trage apa. Simultan, colacul era dezinfectat (printr-un dispozitiv care-n imagine nu se vede, find chiar în spatele lui), după care se ridica la loc, iar din micul robinet tubular de pe perete curgea apă. Săpunul venea prin acționarea unui alt buton, după cum se vede erau destule... Despre hârtie igienică nici nu e cazul să mai menționez, evident că era nelipsită.

Și toaleta era curată. Neverosimil de curată. Mirosea a curat, ca să mă-nțelegeți. Pentru mine, asta a fost încă o dovadă a respectului oamenilor față de locuri, în general. 

Nu puteam încheia postarea fără să v-o arăt pe yours truly, cocoțată pe unde-a nimerit și ea prin Zürich. 

În încheiere, vă las cu un răspuns: 14. Care credeți că e întrebarea? 😃