Un ”tribut” vechi de trei decenii

Cunoașteți, probabil, lozincile motivaționale care au devenit în bună parte laitmotiv - ”ai încredere în tine și în ceea ce simți, nu te lăsa influențat de ce spun alții, fii tu însuți”, blablabla și iar blablabla. Nu spun că n-or fi adevărate, dar dincolo de asta sunt exact ce-am zis - lozinci și puternic trebuie să fie cel care nu lasă vorbele altora să-i picure îndoiala în suflet. 

Eu nu cred că-s un om puternic. Cei care-mi cunosc ”traseul” vieții de până acum susțin că, dimpotrivă, numai o persoană puternică ar fi putut trece prin ceea ce mi s-a întâmplat mie, păstrându-și mintea cât de cât la locul ei. Personal consider însă că, dacă aș fi fost un om într-adevăr puternic, nu aș fi încercat în prag de 40 de ani să(-mi) demonstrez că ceea ce mi s-a spus cu aproximativ trei decenii în urmă nu e și nu a fost niciodată adevărat. 

Toată viața am fost destul de singuratică. N-am avut mulți prieteni, n-am avut ”o gașcă” (voi, cei de vârste apropiate, mai țineți minte cât de cool era să zici prin anii '90 că te duci la film ”cu gașca”?), în cluburi și la discotecă n-am mers decât de vreo 2 ori - exceptând taberele la mare, da' alea sunt altceva, nu se pun - și am fost la unul singur din celebrele chefuri studențești. Nu pot spune că m-a afectat chestia asta și parol nu sunt de părere că ar fi fost ceva anormal - așa mi-e firea și-n ziua de azi. Sunt doar foarte selectivă, nu vreo sălbatică. În școala primară am fost și victima unui bullying scos parcă din manual - cei mai expuși, se știe, sunt copiii mai solitari și retrași. Și-am suferit. Mult. Nu pentru că eram singură, ci fiindcă nu eram lăsată-n pace să fiu singură. 

”Asta pentru că ești antipatică și nimeni nu te suportă”, mi-a zis cineva din familie. Cineva foarte-foarte apropiat, atât de apropiat, încât afirmația asta m-a urmărit ani la rând. A continuat apoi să îmi explice: ”Și dacă eu nu te pot suferi, cum vrei să te suporte colegii tăi?”. 

Aveam vreo 10 ani pe-atunci, dar știam ce înseamnă cuvântul ăla. Antipatică. De-aș avea câte-un euro pentru fiecare dată când ruda asta mi-a zis că-s antipatică, aș deține o sumă frumușică. Habar n-am de ce mă considera așa. A, că nu mă putea suferi, de-asta nu mă-ndoiesc.  Dar antipatică? 

Aseară am fost la berărie. Cu 6 dintre colegii de serviciu și cu Musiu Șarl. Toți, ”convocați” de mine pe WhatsApp. ”Mi-aș dori ca înainte de plecare să mai beau o bere cu voi”, le-am scris în aprilie și toți au zis pe loc ”da”, cu variațiuni gen ”indiferent ce zi se stabilește, vin! Anulez orice-aș avea programat și vin” sau ”Dacă aș mai fi în compania aia, m-ar durea plecarea ta, dar bine că nu mai sunt”. (🙂)

Despre întrevederea cu ei voi scrie într-o postare dedicată, a fost o seară prea mișto ca să nu fie povestită separat. Și cred c-o să vă și arăt niște poze, ca să aveți o reprezentare a celor despre care am scris ani de zile 🙂 Acum însă, mai zic doar atât:

Oamenii ăștia au venit aseară numai și numai pentru mine. Toți, fără excepție, erau după o zi de serviciu. Musiu Șarl venise de la vreo 70 de kilometri și mai avea cam tot pe atât de condus până acasă. Unul dintre ceilalți a lucrat azi (și programul lui începe la 4:30 dimineața). Dar au venit să petrecem o seară împreună. Și a fost absolut fabulos.

Tu, cel care mi-ai zis că sunt antipatică, te-ai înșelat. Colegii mă plac și-mi vor simți lipsa. Seara trecută a fost o confirmare pe care, acum realizez, o așteptam de aproape 30 de ani. Mi-am dovedit mie ceea ce aveam nevoie să-mi dovedesc. Poate vreodată o să am tăria să-ți spun cât de mult m-a durut ceea ce mi-ai spus. Și sper să-ți pleci privirea.