”Omul de castane”

Cam uitasem sentimentul acela de ”nu mă pot apuca de nimic altceva până nu termin cartea”. Cu greu m-am desprins aseară de romanul ”Omul de castane”, de Søren Sveistrup și tot cu greu m-am abținut să nu reiau lectura dimineață. Dar chemarea datoriei a prevalat. Am mai zis că-mi doresc să fiu plătită pentru a citi cărți? Cred c-am mai zis, iaca, acum mai bine de 9 ani am brodat cu spor fantezii pe subiect. Numai că tot fantezii au rămas, așa că - după tot ce-am citit ieri aproape toată ziua - m-am desprins cu greu de poveste și ajunsă acasă, m-am năpustit asupra cărții ca vaca-n lucernă.

De fapt aș fi vrut să mă exprim ieri pe tema Eurovisionului (pe care l-am urmărit cap-coadă, ceea ce probabil nu voi mai face niciodată. Curată pierdere de vreme, în orele alea aș fi putut să citesc și nu m-aș mai fi dus aseară la culcare plină de nervi că trebuie să dorm și tot nu știu cine e sadicul descreierat care lasă la locul fiecărei crime o figurină făcută din castane). Dar vă scriu mâine-poimâine despre Eurovision, azi trebuie să mă exprim pe tema cărții, că dau pe dinafară de entuziasm.

Adică, mă rog. Atâta entuziasm cât se poate simți pentru o poveste întunecată, care te face să te gândești ce curs tragic pot lua viețile foarte multor persoane pornind de la faptul că, în urmă cu niște zeci de ani, un copil a fost abuzat.

Un Nordic noir autentic, sumbru, de care nu te poți desprinde și al cărui element ce se vrea ludic - omulețul de castane - este, în același timp, și cel mai sinistru. Figurina reprezintă un mesaj al criminalului: dacă ți-l lasă undeva ca să-l găsești, tu ești următorul.
Dar nu știi niciodată de unde va veni lovitura. Și va veni din umbră. Omulețul de castane va fi antepenultimul lucru pe care îl vei vedea în viață.
Penultimul va fi o siluetă întunecată.
Iar ultimul va fi un fierăstrău electric cu lama de diamant, pe care-l va folosi pentru amputarea membrelor tale.

Pentru a încurca și mai mult ițele poveștii, pe castane se va descoperi amprenta unei fetițe dispărute cu un an în urmă, despre care se credea că a fost ucisă de un psihopat aflat de-atunci într-un sanatoriu de maximă siguranță.

Scriitura este foarte bună, nimeni n-ar spune că e un roman de debut. Am suspectat pe rând pe mai toată lumea - iar undeva pe la jumătatea poveștii m-am ”stabilizat” la cel care părea să corespundă din toate criteriile (inclusiv la categoria ”cine-ar fi crezut că tocmai ăsta face și drege”).

În ultimele câteva zeci de pagini aveam să realizez cât de tare mă înșelasem. Pff, și eu care eram mândră de intuiția-mi 🙄.

Acum că am terminat povestea, pot urmări serialul realizat după această carte, disponibil pe Netflix. Vă recomand cartea pentru că este senzațională, însă fair warning - nu e tocmai o lectură ușoară. E cu fiori și încrâncenare. Și dincolo de scenariul teribil, cred că-n multe privințe este mai realistă decât ne-am încumeta să credem.