My 2 cents despre prima controversă a anului

Evenimentele se precipită în lume (sau, cum spunea Marin Preda - timpul nu mai are răbdare), așa că aș face bine să scriu ce voiam despre discuțiile apărute pe tema Concertului de Anul Nou de la Viena, că povestea e deja aproape răsuflată. 

Nu intenționez, de altminteri, să întind pelteaua. Și - se poate lua drept spoiler-alert - a existat și ceva care-ar fi fost mai bine să nu existe. 

✅ Da, mi-a plăcut foarte mult concertul, după cum am scris ieri. Un program bine ales, atât cu piese intrate demult în repertoriu (”Rosen aus dem Süden”, ”Fledermaus-Quadrille”, ”Der Karneval in Paris” sau ”Egyptischer Marsch”), cât și cu lucrări în primă audiție. 
Contrar a ceea ce au susținut mulți, programul nu este ales numai de către dirijor; orchestra are un cuvânt important de spus în alegerea pieselor. Este un lucru binecunoscut, ca și faptul că din repertoriu nu fac parte numai lucrări ale familiei Strauss, ci și ale altor compozitori (ca de exemplu Franz von Suppé, Joseph Lanner, Carl Michael Ziehrer, Joseph Hellmesberger Jr. șamd). E și normal să fie așa, pentru un plus de variație. 

✅ Yannick Nézet-Séguin are un stil spumos, flamboaiant și mai puțin înclinat spre tradiționalism; dacă telespectatorii nu știau asta, membrii orchestrei o știau cu siguranță. Un alt aspect binecunoscut este că o condiție sine qua non pentru a fi invitat să dirijezi acest concert este să ai o colaborare constantă de minimum zece ani cu Filarmonica vieneză. Așadar, se știa cum e omul și totuși, a fost ales (desemnarea are loc după prealabila consultare cu membrii orchestrei). 
Și nu, muzica clasică nu e obligatoriu sobră și scorțoasă. Muzica familiei Strauss e îndeobște veselă și antrenantă. N-o să vedem niciodată Mahler sau Bruckner în programul Concertului de Anul Nou, din motive evidente. 

✅ Ajungând acum la elefantul din cameră: faptul că Nézet-Séguin e homosexual este de notorietate. E recunoscut, e asumat (însurat din 2021, după o relație de aproape trei decenii cu actualul soț), chiar nu înțeleg odicolonurile și batistuțele albe de borangic duse la nas. 

Da, purta cercel. Și?  
Da, avea unghiile făcute. Și? 
Are cineva impresia că publicul s-a ridicat în picioare înainte de finalul concertului, într-un gest în premieră, din considerație pentru cercel sau pentru oja de pe unghii? Sau din admirație pentru felul în care a condus și gestionat concertul?  

E foarte, foarte greu să vii cu un suflu nou și să captezi audiența la acest concert, a cărui ștachetă a fost ridicată atât de sus de monștri sacri care au dirijat timp de decenii în șir. Când te ”măsori” cu nume precum Kleiber, Boskovsky, von Karajan, Krauss, Abbado, Mehta, Jansons, Muti sau Maazel, presiunea trebuie să fie enormă. 
Și totuși, Yannick Nézet-Séguin a ridicat publicul în picioare. Cu siguranță nu ca urmare a orientării lui sexuale. 
Să zic o vorbă și despre vestimentația lui - cum spunea cineva, a fost una dintre puținele ocazii când am văzut o haină Louis Vuitton cumsecade și de bun-gust, nu împestrițături zice-se haute couture. 

✅ Am spus și ieri, felul în care-a ales să abordeze Radetzky-Marsch mi s-a părut efectiv sen-za-țio-nal. A fost o explozie de bucurie, încununarea desăvârșită a ceea ce făcuse până atunci. Și - ceea ce se omite uneori - atributul care face acest marș special constă în faptul că este unica piesă din concert la care publicul e dirijat și astfel devine, pentru câteva minute, parte a orchestrei. Cu cât îi implici mai mult, cu atât e mai frumos și mai în spiritul a ceea ce s-a dorit a fi această piesă. Coborând în sală, Yannick a împlinit acest deziderat cu brio. 

🟧 Dacă nu aș fi citit pe subiect între timp, aș fi abordat cu totul altfel chestiunea care urmează. Mă refer la faptul că Pierre Tourville - soțul lui Nézet-Séguin - s-a aflat în orchestră, pentru Radetzky-Marsch. 
Tourville este muzician profesionist (violist la Orchestra Metropolitană din Montréal) și cu excepția ultimei piese, fusese în public. La Radetzky însă, a urcat pe scenă și a cântat alături de ceilalți membri ai orchestrei. 
Recunosc, inițial mi s-a părut ciudat și nu tocmai potrivit. Concertul este susținut de orchestra Filarmonicii din Viena și nu-ți sui neamurile pe scenă, chiar dacă ești personajul principal al evenimentului, am bombănit eu. 
Ceea ce nu știam însă este că asta nu fusese ideea dirijorului, ci a membrilor orchestrei. După cum chiar el a povestit ulterior, la pauza dintre părți s-au dus la el și i-au propus, în ideea de a-l implica și pe soțul lui în celebrarea visului său împlinit. 
Mi s-a părut un gest minunat din partea instrumentiștilor 🙂. 

❌ Și acum vine partea de care spuneam la început că n-ar fi trebuit să fie, pentru că pur și simplu nu-și avea locul. Mă refer la faptul că Nézet-Séguin și-a sărutat soțul pe gât în timpul ultimei piese. 
Nu. Cu toată simpatia și respectul meu pentru om, nu. Așa ceva nu se face în asemenea context și locație, și nu are absolut nicio legătură cu orientarea sexuală. Dacă era un cuplu hetero, fix aceeași părere aș fi avut-o. Înțeleg bucuria și entuziasmul momentului, înțeleg că te poate lua valul, dar de unde mă uit eu, gestul ăsta a fost deplasat.

În loc de încheiere, aleg să pun un citat dintr-una din cronicile publicate zilele astea, care mi se pare foarte grăitor. 
”If the length of the ovations is any indication, this will be remembered as one of the most memorable New Year's Eve concerts in recent years” (sursa).