”Secretul Secretelor” - Dan Brown

Nu cred că mai e nevoie să spun cu câtă nerăbdare așteptasem cel mai recent roman al lui Dan Brown. Puținele lucruri care se știau deja (eroul este din nou profesorul Robert Langdon și cea mai mare parte a acțiunii se petrece la Praga) erau suficiente pentru a mă face să freamăt de curiozitate. Praga este atât de ofertantă pentru un thriller istoric și / sau în lumea artei, mă gândeam eu cu spumoasă anticipare. 

M-am ferit să citesc până și cea mai sumară prezentare, nu numai din teama de spoilere, dar și pentru că nu voiam să aflu absolut nimic despre conținut. 
Abia așteptam zilele libere de Crăciun și Anul Nou să mă cufund în poveste. Ceea ce am și făcut; mi-a luat aproape o săptămână să o parcurg, în măsura în care n-am citit în fiecare zi. 
Iar faptul că n-am citit în fiecare zi, ei bine... ar trebui să însemne ceva 😃. 

Este momentul să spun că nu e în niciun caz o carte slabă - ba dimpotrivă. Păstrând proporțiile aș zice că, din punct de vedere al informației, este aproape enciclopedică. Dan Brown nu se dezminte; documentarea este gigantică, înveți enorm despre lucruri probabil multora încă necunoscute în timp ce o citești. De curiozitate, am căutat să citesc despre unele instituții și proiecte menționate (ca de pildă Stargate și Institute of Noetic Sciences) și am găsit o bogăție de informații.

Numai că. 
Aceia dintre noi care i-am citit toate cărțile îl cunoaștem bine pe Robert Langdon: este profesor la Harvard, unde predă cursuri de simbolistică și iconografie religioasă. Cu excepția ”Origini”, în celelalte cărți avându-l protagonist a existat un mister fundamental în legătură cu lumea artei, indiferent că a fost vorba de pictură, sculptură sau istorie. Tocmai de aceea, având în vedere că acțiunea din ”Secretul Secretelor” se desfășoară la Praga, eram convinsă că vom avea parte de un periplu prin castele și muzee, cu intrigi și puzzle-uri dezlegate cu ajutorul unor indicii ascunse în cărți vechi sau în picturi. 
Dar n-am avut parte de aproape nimic din toate astea. 

Fără a da spoilere, intriga are la bază un subiect de ordin științific - natura conștiinței umane. Profesorul Langdon sosește la Praga pentru a asista la o prelegere susținută de colega sa, Katherine Solomon, cercetătoare în neuroștiințe. Prelegerea are un succes fulminant, numai că a doua zi dimineață lucrurile o iau razna. 
Un manuscris al lui Katherine, care urma să fie publicat în scurt timp și promitea să fie un mare succes editorial, este furat. 
La New York, serverele editurii care urma să publice cartea sunt atacate de un hacker, iar editorul este răpit. Se concluzionează, pe bună dreptate, că manuscrisul lui Katherine conține niște secrete pe care niște unii nu le vor publicate și nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul.
Între timp, la Praga, Katherine dispare, iar profesorul Langdon se aruncă în Vltava, convins că în hotelul în care erau cazați a fost plantată o bombă care urmează să explodeze. 
O cercetătoare (alta decât Katherine) este torturată pentru informații și omorâtă.
O organizație obscură din Londra își bagă nasul. 
Directorul CIA nu e amuzat. 

Despre ambasadoarea Statelor Unite în Cehia nu prea știi inițial ce să crezi, respectiv de care parte se poziționează. 
În poveste mai apar două personaje interesante: un tip ciudat, Golemul, inspirat din mitologia cehă, a cărui față este acoperită cu lut și care nu înțelege deloc de glumă și o fată vulnerabilă, asistenta cercetătoarei asasinate, pe care Golemul e hotărât s-o protejeze (chestie pe care o tot repetă). Ambii sunt bolnavi de epilepsie și au crize periodice.

Twist-ul din final a fost unul chiar foarte reușit, pe care în niciun caz nu-l văzusem venind și a ”salvat” mult din poveste în sine, care în ceea ce mă privește a trenat pe alocuri și-ar fi putut să se încheie cu vreo 100 de pagini mai devreme, cel puțin. 

Chiar dacă reușește să îmbine foarte bine istoria, datele științifice și ficțiunea, Dan Brown mai alunecă și aici în ”păcatul” din precedentul roman (”Origini”), respectiv acela de a-și afunda cititorii într-un ocean de termeni de specialitate: ”fluctuații cuantice”, ”tunneling probabilistic”, ”decoerență”, ”fotoni inseparabili cuantic”. 
Hotărât lucru, asta nu trebuia să fie o carte cu Robert Langdon. Făcând o paralelă, are Dan Brown o carte pe un subiect foarte interesant (viața extraterestră, NASA, glaciologie); se numește ”Conspirația”, este excelentă (v-o recomand) și nu e cu Langdon. Dacă acolo s-a putut fără el, aici de ce nu? Probabil a fost inclusiv o decizie din rațiuni de marketing, personajul fiind atât de cunoscut și îndrăgit de fani, dar nu era locul lui în povestea asta. 

Desigur, există un clenci, pe care însă nu vreau să-l dezvălui fiindcă le-aș lua cea mai mare parte din plăcerea lecturii acelora dintre voi care nu au citit încă.
Și-ar fi păcat, fiindcă, dincolo de cârcoteala de mai sus, cartea merită citită. Nu numai dacă ne gândim la valoarea informațională, ci și pentru că este o poveste bine scrisă și cu multă atenție pentru detalii. 

În final, am ceva de cârcotit și pe tema calității hârtiei din care s-a făcut coperta. A fost suficient să țin cartea în mână timp de câteva ore pe zi (nu consecutiv), pentru ca scrisul auriu să se estompeze parțial. Având în vedere pretențiile RAO și prețul cărții, m-aș fi așteptat la o altă calitate a hârtiei. 
Da, în retrospect ar fi fost mai bine să scot hârtia în timp ce citeam; dar de ce-ar fi trebuit să mă gândesc la asta? Autobiografia lui Al Pacino e tot cu scris auriu pe copertă și ce să vezi, nu s-a șters absolut deloc, deși tot vreo săptămână mi-a luat ca s-o citesc (e considerabil mai scurtă, dar e-n germană).

Cât despre ”secretul secretelor”, ei bine, hai să spunem că sper să fie adevărat 🙂 și încurajez pe toți cei care cred într-o conștiință superioară să citească această carte. Probabil se vor simți un pic mai optimiști 🙂.