Cum era sa fiu arestata

Nu, nu e cazul sa-mi aduceti portocale in arest (ca oricum, in custodia politiei fiind, nu mi s-ar permite sa detin un cutit, deci n-as avea cu ce sa le curat). Intamplarea care urmeaza s-a petrecut in urma cu aproape trei ani, dar, tocmai pentru ca a fost inedita, am tinut s-o documentez. Si poate slujeste de exemplu si altora.

Asadar, personajul principal: eu. Prin aprilie 2008, intr-o sambata, eram singura acasa. Sotul – plecat cu treburi la vecinii producatori de ciocolata Milka. Si mi-era urat, urat. Venisem de vreo jumatate de an in Germania, incepusem nu cu multa vreme in urma cursul de germana si ma simteam complet alienata. Not funny, va spun.

N-aveam chef de citit, de net, de nimic. Incercand sa gasesc o solutie care sa ma scoata din amorteala, am decis (total neinspirat, din toate punctele de vedere): voi fuma! N-o mai facusem de foarte multa vreme si, ca orice ex-fumator care mai tanjeste din cand in cand dupa un fum (doua... noua), eram absurd de sigura ca asta o sa ma scoata din starea de melancolie blegoasa in care ma balaceam de cateva zile si care in sambata aceea atinsese un punct culminant.

Asadar, la supermarket. Am intrat mai intai la magazinul de bauturi de alaturi, de unde am luat suc si tigari (de ce m-oi fi grabit? La fel de bine le-as fi putut lua din supermarket), dupa care mi-am vazut de restul cumparaturilor in supermarket. Ma simteam cumva vinovata ca o sa fumez, dar decisesem cu marinimie sa ma gratiez: sunt depresiva, domn’le, deci am dreptul.

Am ajuns la casa, unde era o tanti tanara pe care, luandu-ma dupa mutra ei, o suspectam ca se hraneste cu lamai dimineata, la pranz, seara si intre mese. Cu alte cuvinte, o acritura. A scanat toate produsele si apoi a aratat acuzator spre sticla de Cola Cherry si spre infamul pachet de tigari. ” Si acelea?”. I-am spus ca le luasem de la vecinii. „Bonul, va rog”.
Hait! Nu-l aveam. Din ignoranta nu-l luasem, desi casiera de acolo mi-l oferise, evident. Vorbeam o germana extrem de aproximativa, asa ca am incercat in propozitii scurte sa-i explic acriturii ce si cum. Mi-a aruncat o privire care-ar fi inghetat si-un gheizer. „Il chem pe seful meu”.

Seful (sa-l numim Vigilentul) prezenta toate datele necesare angajarii pe post de paznic la Auschwitz: mutra antipatica pe care se citea ca oricum te considera vinovat, intransigenta, o anumita brutalitate in comportament. Muratura de casiera l-a pus rapid la curent. „Un act de identitate”, se stropsi el. Nu aveam decat portofelul, in care se aflau cardurile si permisul de conducere. Nu i-a placut. „Pasaport?” Nu.

M-a condus la biroul de Informatii. „Aveti asupra dumneavoastra bunuri pe care nu le puteti justifica”. Oaaa, ce exprimare, v-am zis eu ca e bun de Auschwitz. Am incercat sa-i explic, dar vocabularul limitat ma tinea pe loc. L-am intrebat daca vorbeste engleza. „Nu!”, s-a rastit el ofensat, de parca a vorbi engleza era o infractiune.
Urmatorul pas consta in a cauta pe calculator cele 2 produse incriminate, in functie de codul de bare. ”Aici sunt inregistrate toate achizitiile facute astazi”, ma instiinta Vigilentul. „Daca le-ati cumparat de la magazinul de bauturi, ele trebuie sa apara aici”, mai zise el. (Magazinul de bauturi facea parte de fapt tot din supermarket, dar avea gestiune separata). A chemat o alta angajata, i-a povestit despre ce e vorba pe un ton care nu prevestea nimic bun pentru mine si ea a purces sa caute in sistem. „La ce ora ati achizitionat produsele?”. Asta-i buna, doar nu era sa ma fi uitat la ceas. „Cam acum o jumatate de ora”, graiesc. „Nu stiti sigur?” Nu. „Dar sunteti sigura ca le-ati cumparat de aici? Sunteti sigura ca le-ati platit?”.

Asta era deja hartuiala in toata regula. Cucoana continua sa caute si ale naibii produse nu apareau. Am incercat sa-i explic Vigilentului ca n-as fi avut motiv sa fur: aveam bani, si pe card si cash, i-am aratat. „Stiti cate cazuri de cleptomanie sunt in Germania? Chem politia”. Asta mai lipsea.
Si produsele tot nu apareau. „Chem politia”, repeta Vigilentul. Mno, desi n-as fi vrut, am apelat la ultima solutie: am sunat-o pe singura prietena pe care o aveam in oras, care vorbea si engleza si careia i-am povestit ce si cum. I-am dat telefonul Vigilentului, care a acceptat in sila sa discute. I-a explicat ea ca merg la scoala de limba si deci nu ma pot face inteleasa cum ar trebui. „Nu, doamna, femeia asta stie germana, dar se preface ca nu stie ca sa scape”. POFTIM?! „Chem politia”, continua el, tinandu-se de idee ca betivul de gard.

Prietena i-a sugerat un demers foarte logic, la care-ar fi trebuit sa se gandeasca si el daca n-ar fi fost atat de, ma scuzati, batut in cap si de convins ca sunt o hoata. „Mergeti cu ea la magazinul de bauturi si se va dovedi ca de acolo le-a cumparat”. „Bine, dar apoi chem politia”. Avea o idee si aia fixa. Ne-am dus deci, si puteam sa simt ca tipul e incordat pana la ultima fibra, atent ca nu cumva sa incerc eu vreo evadare.
Nevinovatia mi-a fost confirmata imediat, casiera gasind bonul intr-un minut. M-am intors in supermarket plina de draci, mi-am recuperat cumparaturile si am dat sa plec.

La iesire ma astepta Vigilentul. Cu o mutra zambitoare si o atitudine total schimbata. Era amabil si mieros. Mi-a oferit o sticla de vin, pe a carei eticheta scria „De obicei, cumparaturile in magazinul nostru reprezinta un prilej de bucurie si relaxare. Astazi nu s-a intamplat asa, motiv pentru care ne cerem scuze si va oferim acest mic dar, ca semn al regretului nostru”. Bla-bla-bla. Nu m-am simtit deloc mai bine. Babuinul vigilent chiar ma umilise.

Intre timp am ajuns sa vorbesc bine germana, dar am invatat si sa iau intotdeauna bonul...

Culmea e ca n-am mai ajuns sa fumez. Cand am ajuns acasa, am constatat ca nu aveam bricheta. Le-as fi putut aprinde la aragaz (care e plita electrica), dar in furia de-atunci nu m-am gandit la asta. Asa ca le-am aruncat.

Iar vinul ala s-a dovedit a fi o porcarie. Slab si acru. La fel de acru ca Muratura si Vigilentul.