16 ani

Am reflectat putin la un titlu ceva mai sugestiv, dar am hotarat sa-l lasa asa, simplu. Pentru ca asta fost primul gand al zilei, dupa ce-am oprit alarma telefonului. 16 ani. 

Astazi se implinesc 16 ani de cand m-am nascut a doua oara. Din punctul asta de vedere, ar trebui sa sarbatoresc. Dar apoi realizez ca, pentru a ma naste a doua oara, mai intai a trebuit sa mor. Asa s-au petrecut lucrurile. Greta care s-a trezit dupa vreo 9 ore dintr-un somn greu si apasator ca un munte de plumb, indus de un amestec ametitor (la propriu si la figurat) de Diazepam, Atropina, Piafen, Mialgin, Morfina + altele de care nu-mi mai aduc aminte, nu mai era aceeasi Greta dinainte de a adormi. Si intr-un fel ciudat, am stiut imediat. Chiar daca medicii si familia au tinut adevarul cat mai departe de mine, intr-o prima faza.

Ce s-a schimbat pe 10 mai 1995? Pentru covarsitor de multi oameni, nimic. Pentru unii, multe. Pentru mai putini, foarte multe. Pentru si mai putini, totul. Ma incadrez in ultima categorie.

N-am sa stiu niciodata cum as fi fost si ce-as fi devenit daca nu mi s-ar fi intamplat asta. Daca n-as fi fost „un caz la cateva sute de mii”, cum mi s-a spus. Sau, si aici simt cum ma musca un colt de furie, daca niste slujitori ai lui Hippocrate n-ar fi fost atat de ignoranti si nepasatori. Daca as fi ajuns mai repede la medicul care a pus diagnosticul corect si care si-a asumat sarcina (si riscul) de a ma face sanatoasa.

A reusit. Cu ajutorul divin, cu indemanarea cu care a manuit bisturiul si pensele, cu indrazneala unor decizii radicale luate in fractiuni de secunda si cu pretul pe care l-am platit eu. Numai eu.

Un pret minor, daca ma gandesc ca de partea cealalta se afla sanatatea regasita si o viata normala. Un pret imens, daca ma gandesc la povara pe care-o voi duce cu mine tot restul vietii mele normale.

Am cantarit multa vreme doza de sansa-nesansa din povestea asta. Daca privesc din perspectiva „un caz la cateva sute de mii”, a fost curat ghinion ca m-a gasit taman pe mine. Pe de alta parte insa, daca totusi mi-a fost scris sa se intample asta, atunci am avut un noroc chior. Respectiv, un medic extraordinar, dispus sa mute muntii din loc pentru mine, unul din cele mai bune spitale din regiune, implicit cu tehnologia de data foarte recenta (raportata la Romania anilor '90, ma rog) si, nu stiu nici azi de unde, o forta interioara care nu m-a parasit nici in anul cumplit de greu (psihic vorbind, fizic eram absolut in regula) care-a urmat.

Si mai ales, sunt norocoasa pentru c-am iesit intreaga la minte din toata povestea asta, ma bucur de viata, iubesc si sunt iubita asa cum pe vremuri nu credeam sa fie posibil, rad din tot sufletul, nu urasc, nu invidiez – ba dimpotriva: ma bucur sincer pentru cele mai norocoase ca mine. Si-mi plac foarte mult copiii.

Sunt, cu adevarat si fara sa ma mint pe mine insami, bine.

Drumul pana aici a fost lung. Am avut nevoie de ani de zile, sute de mii de “De ce eu”-uri, momente de furie cand imi venea sa sparg tot in jur (urmate, inevitabil, de reprize de  plans epuizant in perna), zeci de jurnale scrise si mii de minute de vorba cu prietenele care stiau povestea, ca sa ajung la stadiul asta.

Dar acum, dupa 16 ani, e bine. In cea mai mare parte a timpului. Cred ca va veni si ziua cand va fi foarte bine. O simt, e undeva acolo, asteapta sa ajung la ea. Probabil ca asta se va intampla cand voi fi in stare sa inteleg care este, de fapt, rostul meu pe lumea asta si ce voi lasa in urma.

La ultima intrebare, una dintre prietenele pe care le mentionasem adineauri mi-a raspuns: „iubire. Asta va ramane dupa tine. Amprenta de iubire pe care-o vei lasa in ceilalti“.

Mi-ar placea sa cred ca are dreptate si ca asta va fi suficient...

Gata, ajunge. Urata “aniversare”, nu intentionez sa mai vorbesc despre asta prea curand. Poate chiar niciodata. Daca am facut-o azi, a fost numai pentru ca blogul e o parte din mine si ceea ce s-a intamplat atunci e tot o parte din mine. Intrepatrunderea era, asadar, fireasca.

In incheiere si cu volumul dat la maxim: Show must go on. Melodia care ma reface din bucati cand mi se mai intampla (tot mai rar, slava Domnului) sa simt ca mi se rupe sufletul.

Go, Freddie…