De Ziua Muncii, despre munca

Nu cred ca se putea nimeri o zi mai potrivita pentru a scrie articolul asta (cu care va amenint de-atata vreme). Prin urmare sa o sarbatorim cum se cuvine, vorbind despre munca.

Am deschis ochii pe piata muncii din Germania intr-un internship full time destul de scurt (doua luni) in departamentul de Relatii Publice al unei clinici destul de mari din oras. Interviul a durat vreo 20 de minute, iar eu am fost convingatoare. Cel putin, asa mi-a zis ulterior sefa de departament, care n-avea insa idee cat de speriata eram de acest nou inceput. Da, stiu – ar fi trebuit sa fiu increzatoare in mine insami, sigura ca ma pot achita de sarcini and all that jazz. Eu abia am dormit in ajunul primei zile de lucru, cel mai terifiant scenariu fiind ca “n-o sa ma descurc si dupa 2-3 saptamani o sa ma zboare”.

Respectiva prima zi a fost in egala masura coplesitoare si linistitoare, asa ca bondarii care-mi bazaiau in cap s-au mai potolit. Sefa era intr-o sedinta matinala cand am ajuns eu (la 8:50, ora fixata fiind 9; sunt plictisitor de punctuala, drept sa spun); asa incat secretara, foarte prietenoasa, mi-a facut un tur al departamentului, m-a intrebat daca vreau o cafea (mananci, calule, ovaz?) si mi-a pus in fata un teanc de ziare din ziua in curs, eu avand misiunea de a cauta articolele referitoare la domeniul medical.

Eh, am inceput sa mai rasuflu. Cand a venit sefa, am mai rasuflat o data: la fel de prietenoasa ca la interviu, mi-a explicat ce aveam de facut, si-a cerut scuze ca-mi “face capul mare inca din prima zi” si mi-a dat primele sarcini, insistand sa o intreb cand nu stiu sau nu inteleg ceva. Si asta n-a fost ceva zis de forma: de cate ori am avut nelamuriri, mi-a explicat detaliat, cand a fost cazul mi-a dat materiale de citit si, per ansamblu, si-a dat tot timpul interesul sa ma invete cat mai multe.

Pe parcursul saptamanilor urmatoare am cunoscut mai multa lume acolo, toti se purtau cu mine ca si cum as fi fost cine stie ce somitate care-si face timp pentru ei, which was not the case :D, mi-am intrat tot mai mult in ritm, ma descurcam onorabil (am fost si laudata de cateva ori), am venit cu niste idei noi (si, urmand cunoscutul principiu “sa nu faci propuneri sefului, ca te pune sa le rezolvi”, a trebuit sa ma ocup de punerea lor in practica) si cele 2 luni au trecut ca-n vis. In ultima zi am primit, pe langa un atestat de practica redactat pe-un ton foarte entuziast, un mic dar: un pachet de cafea, 2 ciocolate si o felicitare semnata de tot departamentul, in care-mi multumeau pentru contributia adusa si-mi doreau succes mai departe etc.

Internship-ul n-a fost platit. Dar, cu toata inima o spun, am fost pe deplin recompensata in alte privinte.

Urmatoarea etapa a fost tot un internship, de data asta platit (mai degraba simbolic, dar nah, o maslina acolo) si pe care l-am inceput mult mai increzatoare in mine. Era vorba de departamentul de marketing regional al unei companii de stat. Ma simteam stapana pe situatie. Pe de o parte, acumulasem un pic de experienta si, pe de alta parte, directorul institutiei imi inspirase multa incredere (si, bonus, se aratase entuziasmat de felul in care vorbeam germana). Am pornit asadar avand o cu totul alta stare de spirit la drum.

M-am pleostit din prima zi. In primul rand, nu aveam un sef direct, drept pentru care nu-i pasa nimanui ca sunt acolo si ca am nevoie sa mi se atribuie sarcini – cu alte cuvinte, sa am ceva de facut. Directorul era foarte rar vazut, poate tocmai pentru ca era director. Ceilalti 5 angajati ai departamentului erau importanti, permanent ocupati si se potriveau perfect descrierii facute de Toma Caragiu: “pleaca cu o hartie la semnat la ora 8 si se intoarce la birou la ora 3”.

Norocul meu a fost o alta interna, care lucra de vreo 4 luni acolo, invatase mersul lucrurilor, muncea serios (cat pentru ceilalti la un loc) si care m-a luat sub aripa ei. De la ea am primit primele sarcini si am lucrat impreuna la mai multe proiecte. Intr-un tarziu, au binevoit si vreo 2 din ceilalti angajati sa ma bage in seama si sa-mi dea de facut diverse chestii – treburi de rutina, plictisitoare, consumatoare de timp si nervi, din care nu pot spune c-am invatat ceva nou si care nu m-au solicitat intelectual absolut deloc.

Ultima zi a fost epica. A trebuit sa pregatesc 30 de mape de presa in 20 de minute – ceea ce n-ar fi fost o problema daca as fi avut la indemana numeroasele brosuri si pliante necesare. Dar astea erau in niste cutii de carton aflate in depozitul de la parter, asa ca am zburat pe scari dupa ele si m-am intors sufland ca un cal de curse care tocmai a castigat la Doncaster. Unul din angajati a trecut pe langa mine, m-a salutat si s-a instalat la birou, unde s-a apucat sa infulece tacticos dintr-un sandvis. Eu am continuat sa imping constiincioasa caruciorul care gemea de brosuri, pliante si cataloage. Of, cavalerismul asta... :D

La masa mea de lucru era cam inghesuiala: l-am gasit pe un mosulica scortos (care, pensionar fiind, lucra in regim part time, vorbea foarte rastit si, in general, se uita la mine cu acelasi respect pe care l-ar fi avut pentru o musca). Mosulica se instalase confortabil pe scaun – care scaun, pana la sfarsitul zilei de lucru, era inca al meu – si vorbea la telefon. M-am apucat de asamblat mapele de presa pe-un colt de masa si dupa cateva minute am constatat ca nu mai aveam loc: mosulica isi urcase picioarele pe birou, American style. Biroul unde trebuia sa ma asez iar si sa mai clapacesc la calculator, cu mainile pe masa unde momentan se odihneau bocancii lui maro inchis.

Am deschis gura sa spun ceva, am inchis-o la loc dupa ce-am realizat ca n-o sa-l invat eu la 68 de ani ceea ce-ar fi trebuit sa-l invete maica-sa in primii sapte ani si mi-am vazut de treaba.

Atestatul de practica l-am primit prin posta dupa vreo 2 luni si cateva telefoane de reamintire date secretarei. Ce-ar mai fi de zis?

Cateva luni mai tarziu, am facut urmatorul pas: job-ul actual. O companie de distribuție destul de mare. Or fi nemtii renumiti pentru birocratie, dar atata DMR (Directia de Miscare a Hartiilor) ca aici, nu credeam ca exista.

Consuma enorm de multa hartie pentru a tine angajatii sub control. La sosire pontezi cu cardul de acces si semnezi pe o lista de prezenta. La plecare se repeta procedeul. In timpul zilei semnezi pentru absolut orice sarcina pe care o ai de indeplinit. La finalul programului de lucru completezi un formular cu absolut toate activitatile pe care le-ai avut in ziua respectiva si intervalul de timp alocat fiecareia dintre ele.

Clar, oamenii astia stiu cu ce se mananca asumarea responsabilitatii :D

Ritmul de lucru este foarte alert, nici nu termini bine o treaba ca trebuie sa te apuci de alta si, exact cand esti mai capiat de cate ai pe cap, seful te impunge duios in coaste (metaforic vorbind) si-ti aduce la cunostinta ca „chestia X trebuie sa fie gata pana la ora Y”.

Nu pot spune ca-mi place ceea ce fac, dar sunt bucuroasa ca am un serviciu si sper sa fie o rampa de lansare. Cert este ca, asa excesiv de birocratic cum este, sistemul functioneaza si firma are de lucru pana peste cap. Anul trecut, care-a fost unul din cei mai grei ani din punct de vedere economic si-n care Germania s-a zbatut sa reduca somajul si sa creasca productivitatea, compania a avut un profit impresionant si-a facut angajari intr-o veselie. Se pare ca au gasit cheia de bolta, vorba aia :D

Wow, da’ stiu c-am scris ceva. Insa daca-i un articol despre munca nu putea fi unul scurt, nu-i asa?

PS: for the record, mi se pare absolut revoltator ca 1 mai a picat duminica. Nu-i drept, domn'le.