Din lumea celor care nu cuvanta in limba germana

Asteptasem numarand la inceput zilele, apoi saptamanile si, in cele din urma lunile pana la inceperea cursului de limba germana (de integrare, mai bine zis, desi termenul e  oarecum impropriu). Cum timpul trecea si nu se intampla nimic, ajunsesem sa cred fie ca am facut o greseala pe undeva in cererea trimisa, fie ca nu am fost acceptata la curs. Niciuna din perspective nu era de natura sa-mi faca somnul mai linistit, dar pe vremea aceea nu cunosteam cele doua viteze ale nemtilor: incet si incetisor.

O prietena daduse telefon sa se intereseze, dar aflase doar ca „aplicatia este in curs de prelucrare”. Excelent. „Stiti cumva cat mai dureaza?” Nu, sa asteptam, ca vor lua ei legatura cu noi. Tot excelent :D

In cele din urma, pe la inceputul lui ianuarie (adica dupa vreo 4 luni de asteptare), am primit o scrisoare de la ei, in care eram invitata la un test de stabilire a nivelului limbii germane. Trebuie sa precizez ca nivelul meu era un zero absolut, cu alte cuvinte acest test era total inutil; dar daca „asa este legea”, puteam sa stau in spagat pe doua cuie, ca tot nu aveam sa evit procedura. M-am dus, prin urmare, la testul respectiv, timorata si convinsa c-o sa ma fac de ras, pentru ca nu stiu nimic. De parca nu ca sa invat germana urma sa ma apuc de cursul asta in the first place.

Sala de clasa unde urma sa se petreaca fapta era plina de mutre pe care le-am considerat dubioase, dar cu care urma sa ma obisnuiesc pe parcursul lunilor urmatoare. Nimeni nu vorbea cu glas tare, toti aveau aerul unor musculite care vad insecticidul (me included), dar auzeam franturi soptite in rusa si in ceea ce banuiam a fi turca. 

Dupa o scurta asteptare a aparut un nene cu infatisare de rus, ceea ce am aflat mai tarziu ca si era, care ne-a salutat si a inceput sa vorbeasca. In germana, evident. Toti ne uitam la el cu ochi senini si, mai ales, goi. Adica nimeni nu intelegea nimic. Dupa ce-a tot glasuit vreo 3-4 minute, a incheiat: „Alles klar? Gut”. De unde-o fi tras el concluzia ca totul e clar, nu stiu. Din privirile noastre, clar nu putea s-o fi facut.

A urmat testul, unde am puternica banuiala ca nu am bifat niciuna dintre variantele corecte de raspuns. Mi s-a spus ca voi fi inclusa in clasa de incepatori. Extraordinar. Asta puteam sa le zic eu si fara test. In fine.

Cursul a inceput cinci saptamani mai tarziu (a se revedea cele doua viteze pe care le-am mentionat mai sus). Profesorul avea cea mai blajina infatisare pe care mi-as fi putut-o imagina, o fire blanda si extrem de multa rabdare. Deh, era antrenat serios; dupa cum aveam sa aflu ulterior, omul avea o experienta de peste 20 de ani in predarea limbii germane la clasele de imigranti. Cu greu se mai putea gasi ceva sau cineva care sa-l ia prin surprindere.

Cat despre cei 17 colegi ai mei – eram o clasa foarte pestrita. Rusi, un chinez, vreo patru  africani, turci, un polonez si o cehoaica. In ceea ce priveste categoriile de varsta – la cei 28 de ani eram cea mai tinerica, in timp ce la extrema opusa se afla chinezul, care avea 59 de ani – un adevarat gentleman de altminteri, de profesie medic chirurg, care probabil era dizident, intrucat a zis odata in treacat ca nu mai poate sa se intoarca niciodata in China.

Dincolo de avalansa de teme, testarile periodice si inevitabila toceala (a verbelor neregulate si a articolelor der, die si das, printre multe altele), cele sase luni de curs au fost foarte interesante si deloc lipsite de inedit.

Polonezul venea mereu trasnind a vodca, rusii tranteau cate un "niznaiu" la intrebarile profului de ma adunam de sub banca de ras, chinezul imi explica principiile acupuncturii, africanii aveau parul facut codite si ascultau numai hip-hop in pauze, turcii mancau baclavale in timpul orei si cehoaica se chinuia sa comunice in germana cu chinezul.

Un adevarat cocktail. Vorbind de inedit, eu nu credeam ca e posibil ca un om la 40 de ani sa se amuze umfland pungi si pocnindu-le (in ora) sau ascunzandu-se sub banca si miorlaind (tot in ora). Asta pana cand unul din colegii turci mi-a aratat cum imposibilul devine posibil. So to speak.

(Referitor la polonez, tipul era alcoolic. Intr-o zi i s-a facut rau in clasa, a fost chemata ambulanta si, incercand sa-i dam noi primul ajutor, era cat pe ce sa devenim high de la aerul expirat de respectivul. A fost prima data cand am simtit ca a baut, dar nu si ultima. Rare erau zilele cand era - sau parea sa fie – treaz).

Dupa sase luni am dat examenul si, considerand ca suntem integrati (vorba sa fie), ni s-a dat drumul in lume. Imi pare rau ca n-am tinut un jurnal sau ca nu aveam blog pe vremea aceea... pentru ca multe au fost peripetiile care-ar fi meritat povestite. Si pe care, tinand cont ca asta s-a intamplat cu 3 ani in urma si ca mi-am uzat bunatate de neuroni cu diateza pasiva :D, le-am uitat.

(Cu toate astea nu-i deloc exclus ca, daca-mi mai amintesc ceva semnificativ din perioada aia, sa revin cu un post pe tema).