Despre scris ca formă de terapie

Răspunzând la comentariile articolului precedent, spuneam la un moment dat că, de îndată ce m-am hotărât să scriu pe blog despre starea de cacao cu zarzavat pe care o traversam la momentul respectiv, m-am simţit mai bine. Şi după ce am scris, şi mai bine. Iar după ce-am citit gândurile şi încurajările voastre, încă şi mai bine. 

Ştiam demult că scrisul mă ajută. Într-un fel, se poate spune că pentru mine a fost un sprijin vital în cea mai grea perioadă a vieţii - la 15 ani, când a dat peste mine o boală de care m-am vindecat, dar după care n-am mai fost niciodată ca înainte. În toate sensurile posibile. 

Nu prea ştiam să mă descurc în noua situaţie. Nu prea ştiam nici ce să simt. Fusese prea neaşteptat şi avusese un impact prea puternic. De fapt, pentru mine a fost ca-n poezia lui Topârceanu: "ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul". N-aveam cu cine vorbi şi chiar dacă aş fi avut, ce să fi spus? Mi-era mai uşor să scriu decât să vorbesc. 

Aşa că asta am făcut, ani de zile. În zeci de caiete şi agende, pe care nici acum nu le pot reciti, în tot cazul nu fără o strângere de inimă. Mi se par cumplite şi mă aruncă imediat într-un trecut pe care, dacă ar fi posibil, aş plăti bani ca să-l uit. Se presupune că trăiam unii dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii, dar eu eram pe marginea prăpastiei. De multe ori voiam să mor, şi nu era doar o toană de adolescent emo. Dacă n-am luat-o razna, a fost datorită unui cumul de factori: căţelul meu, o iubire tainică şi scrisul. 

Nu descoperisem eu apa caldă, cu toate că, inconştient, ceea ce-am făcut a fost terapie în adevăratul sens al cuvântului. Recent, am dat peste un articol pe tema asta, pe un site nemţesc - şi-am fost uimită să constat că scrisul este recomandat în cadrul multor tipuri de terapie. Este, practic, un mod de a te confrunta cu tine însuţi şi, dacă vreţi, de-a sta la taclale cu propria viaţă şi, mai ales, cu demonii care nu-ţi dau pace. Multe lucruri sunt prea dureroase pentru a fi rostite. Dar aproape niciunul nu e atât de teribil încât să nu poată fi scris. 

Scrisul este, de fapt, un fel de exorcizare. A scrie despre problemele, angoasele şi grijile pe care le ai înseamnă să te confrunţi cu ele şi, de cele mai multe ori, asta le reduce semnificativ din impact. De nimic nu ne este mai teamă, decât de ceea ce nu ştim şi /sau nu înţelegem. Scriind, ne clarificăm ideile, le dăm o "înfăţişare" şi le privim în ochi. Şi asta le ia adesea din impact, fiindcă pasul următor este acela de a ne distanţa de ele.

Tot în categoria asta intră şi scrisul creator şi nu înseamnă că trebuie neapărat să producem opere de artă. Unora le vine mai uşor să se exprime în versuri (eu am scris o singură poezie pe care nu mi-a fost ruşine s-o arăt lumii, dar alţii sunt mai talentaţi), alţii aleg să-şi pună gândurile în eseuri... Eu nu m-am regăsit în scrisul creator ca tip de terapie. Am scris şi eu câteva nuvele poliţiste, care-mi plac destul de mult şi-acum şi pe care, deşi n-aş îndrăzni să le arăt vreunui editor, le consider destul de reuşite. Dar nu asta m-a ajutat cel mai mult, deşi o fi contribuit în oarecare măsură, pentru că scriind şi meşterind intrigi, mai uitam de ale mele.

Aş sfătui pe oricine să scrie, dacă-l apasă ceva pe suflet. Poate la început i se va părea ciudat, dar "rezultatele" apar destul de repede. Mie mi-a trebuit cam un an pentru a depăşi momentul critic, dar am continuat să scriu pentru că momentele de "cădere" morală erau încă frecvente. Deschideam jurnalul cu nerăbdarea unui suferind de migrenă care scoate o pilulă din flacon, ştiind că asta îi va calma durerea de cap. De fiecare dată era mai bine după ce scriam.

Până într-o zi, când n-am mai simţit nevoia s-o fac. Demonii dispăruseră. Dar obiceiul de-a scrie despre ce mă preocupă a rămas. La fel ca odinioară, îmi face bine de fiecare dată. Iar datorită vouă, efectul este şi mai puternic, şi mai de durată.

Mulţumesc :)