Tipologii umane şi nervi elastici

Am o perioadă foarte plină şi obositoare la serviciu, motiv pentru care sunt cu atât mai receptivă (sau mai sensibilă, ceea ce e cam acelaşi lucru) la tot felul de nimicuri, în definitiv, comportamentale şi de atitudine, ale colegilor de serviciu. Astfel, în ultima vreme am descoperit că mă agasează până la durerea de cap:

- oamenii care ţin cu dinţii de orarul de lucru. Astăzi, o individă din categoria "tanti Virginica de la doi" urma să lucreze cu mine timp de câteva ore, detaşată din alt departament. A venit la 8 dimineaţa, că atunci începea programul ei, a salutat mâţâit şi s-a trântit pe scaun. Eram surmenată, munceam de două ore deja, dar am tras aer în piept, am zâmbit şi-am început cu elan: "Aşa, hai să-ţi arăt cum mă poţi ajuta astăzi...". Virginica mea nici nu se clinteşte, în schimb miorlăie ultragiată: "Greta, programul meu de muncă nu a început încă!". Mă uit la ceasul de pe perete: era 7:59. Inspir adânc, număr rapid zece oi, îi întorc spatele, trec vreo douăzeci de secunde: "Acum poţi să-mi arăţi". 

Serios? Pot? Nu te jignesc? Niciun risc, de altfel. De îndată ce m-a văzut punând mâna pe mouse, a reacţionat de parcă i-aş fi aprins cărbuni sub uşor supradimensionatu-i şezut. "Eu nu lucrez la calculator, nu mă pricep, pe mine să nu mă pui la asta!". "E simplu, ai să vezi", mai încerc eu o dată, ca fraiera (ce sunt). "Nu, eu pe calculator nu!". 

Am sunat la departamentul ei s-o ia de pe capul meu, că n-am ce face cu ea. Începuse să mă doară capul. 

- oamenii care lasă în urma lor o veritabilă cocină. Aici se încadrează la fix "prietena" mea, Insipida Somnoroasă. Şi ea dă momentan cu sapa la alt departament, dar zilele trecute a lucrat câteva ore în departamentul nostru. În schimbul doi. Ce-am găsit eu, care-am venit dimineaţa pe schimbul unul? Cartoane zvârlite peste tot, inclusiv pe podea, de ziceai că Tom şi Jerry au jucat ţurca; etichete inutile lipite pe masă, de unde mă căznesc de fiecare dată să le dezlipesc; facturi anulate, zăcând pe te miri unde fără vreun post-it pe ele cum că-s anulate, aşa că trebuie să le verific mai întâi; un cotor de măr zvârlit în coşul de hârtii (unde n-are ce căuta nimic biodegradabil, hârtiile se aruncă într-un container special). O înţeleg, n-a avut timp biata făptură; a fost ocupată să-mi scrie un mail, în care să-mi dea indicaţii preţioase. De care de altfel n-am nevoie, îndrăznesc să spun că ştiu mai bine ca ea mersul lucrurilor.

- oamenii care n-au niciun plan. Mă refer la şefii din alte departamente, care ne (sau îmi) trimit oameni să ne ajute când avem foarte mult de lucru. "Îţi dau doi oameni". Să trăieşti, prea mulţumesc. Vin oamenii, mă întrebuinţez un sfert de oră să le explic ce au de făcut, se apucă de lucru, după vreo jumătate de oră telefonul: "Trimite-mi oamenii înapoi, am nevoie!". Păi bine, Dorele.... nu-s nici de-o oră aici, abia au început să mişte ceva, ce nu te uiţi şi tu în sistem să vezi cât e de muncă şi de cât personal ai nevoie? Nu-i bai, Dorel sună peste două ore că-mi dă trei oameni. "Acum nu-mi sunt de folos, am de făcut ceva ce trebuie lucrat individual", explic. "Nicio problemă, eu ţi-i trimit, vezi şi tu" şi zdrang telefonul. Arrrghh. Simt pur şi simplu că mă ustură în cap.

... partea plină a paharului (de Amaretto, de care simt nevoia după o zi ca asta) este că-mi menţin nervii în formă; îi antrenez des. Pe la voi cum e?