Cărţile mele nescrise

Despre încercările mele literare din timpuri imemoriale, când era lupul căţel că dacă nu era nici nu se povestea, am mai scris. Au fost demult, dar la vremea respectivă au fost foarte importante şi, din ce-mi dau seama, încă sunt. Pentru că ele conţineau, sau aşa mi se părea mie, o promisiune pentru mai târziu. Încă sunt de părerea asta.

Problema este că promisiunea pare să nu se poată concretiza. Motivele îmi sunt destul de clare, dar asta nu e neapărat o veste bună, întrucât, cu toate că ştiu care este problema, nu văd ce-aş putea face pentru remedierea ei. 

În primul rând, nu (mai) ştiu ce vreau să scriu; mai exact, nu mai am idee ce gen mi se potriveşte, ce tip de literatură aş putea aborda. Cândva eram convinsă că pot scrie proză poliţistă, dar e foarte posibil să fi fost influenţată de zecile de scrieri ale Agathei Christie pe care le citeam. Am scris, ce-i drept, câteva nuvele care şi-n ziua de azi mi se par destul de izbutite şi care, cu unele modificări, probabil că ar fi publicabile; dar aici s-a oprit. Sau m-am oprit. Viaţa a luat o altă turnură, m-a prins în vârtejul ei şi n-am mai avut timp de scris. Şi nici chef. 

La nivel general, felul în care decurg lucrurile acum nu e deloc de natură să-mi încurajeze dispoziţia pentru tentative literare, oricât de patetice sau sterile ar fi ele. Serviciul pe care-l am este oricum, numai stimulativ nu. Colegii pe care-i am sunt oricum, numai citiţi şi deschişi la minte nu. Îmi lipseşte atmosfera creativă, îmi lipsesc oamenii care m-ar putea pune pe circuitul ăsta şi-mi lipseşte viaţa diversă, colorată şi variată, cu multe experienţe interesante care pot fi transpuse în poveşti. Există atâtea scriitoare tinere de succes în România, care se întâlnesc periodic şi discută, ţin permanent legătura pe reţele sociale şi, de multe ori poate fără să-şi dea seama, se inspiră una de la alta. Aşa ceva mi-aş dori, dar pe de altă parte aşa cum sunt acum, în cercul lor aş fi neavenită....

Aş face ceva, dar nu ştiu ce. Aş citi, dar nu ştiu ce-ar fi potrivit. Nu ştiu ce m-ar scoate din amorţeala asta. Nu pot spune că la o adică n-aş avea timp, mai ales că nu mai lucrez în schimburi (nu ştiu dacă v-am zis asta, apropo; din iunie am trecut, doar departamentul nostru, la lucrul pe un singur schimb şi sper să rămână aşa). Doar că nu mă mai animă nimic în privinţa asta. Citesc tot mai puţin, cât despre vreo aventură literară, nici vorbă (n-aş încadra aici blogul, pentru că nu scriu ficţiune; poate doar în privinţa stilului de scriere să-mi fie de ajutor). Nu mai am decât de foarte puţine ori răbdarea să duc la bun-sfârşit o carte, şi-atunci de multe ori din inerţie.

În mod greşit poate, îmi pun multe speranţe într-o eventuală mutare într-un oraş nou şi, implicit, într-o schimbare a serviciului. Poate că o schimbare de mediu ar fi salutară. Sau poate mă amăgesc şi de fapt totul e de la mine. (Prin asta voiam să spun că e posibil să ne mutăm în alt oraş în următorii doi ani, evident din cu totul alte considerente decât presupusa mea carieră neîncepută de scriitoare).

Sau poate - cel mai greu de digerat "poate" - nuvelele acelea au fost, cum scriam şi-n articolul menţionat la începutul acestei postări, doar o sclipire de tinereţe.

Sau poate pur şi simplu nu-mi doresc asta suficient de mult. Încă.