Pentru a rezolva tema cu numărul 11 din leapşa-foileton, ar trebui să fac un lucru care nu prea mă entuziasmează. Cerinţa este să vorbesc despre familia mea, iar asta nu-mi vine foarte uşor. De fapt, cred că e singurul dintre cele 30 de subiecte pe care-l voi trata "pe repede înainte".
Soţul meu.
Mama şi tata.
Bunicile. Pe bunici i-am pierdut; unul dintre ei s-a dus cu cinci ani înainte de-a mă naşte eu, celălalt s-a prăpădit în 2004.
Un unchi, o verişoară de gradul I şi o mătuşă stabiliţi de foarte mulţi ani în Statele Unite. Ţin foarte mult la ei şi le datorez enorm. Enorm.
Diverşi alţi unchi, mătuşi (de gradul II, III... şamd sau prin alianţă), diverşi veri şi verişoare pe care-i văd cel mult o dată la cinci-şase ani şi niciuna dintre părţi nu simte nevoia de mai mult.
Cu toate că unii ar putea ridica o sprânceană, aş menţiona aici şi cele două căţeluşe ale mele. Pentru mine, şi ele sunt familie. Una dintre ele (Dolly) a murit acum mult timp. O aveam de la zece ani şi-n retrospect n-aş şti să spun cine-a crescut pe cine: eu pe ea sau ea pe mine? După 13 ani de când a murit, încă mi se pune un nod în gât când mă gândesc la ea. Cealaltă căţeluşă, Yuki, e la mama.
Anul trecut, în cadrul unei postări pline de amărăciune, am scris aşa:
"N-am avut niciodată o familie în adevăratul sens al cuvântului, deşi
teoretic sunt toţi acolo unde-ar trebui să fie. N-am avut parte nici de copilărie fericită, nici de adolescenţă; de
fapt, dacă ar fi după mine, mi-aş şterge primii 25 de ani de viaţă.
Consider că am început să trăiesc abia atunci când l-am cunoscut pe
soţul meu. Am strâns în mine atâta durere până am simţit că mă sufoc, la propriu".
Mă veţi înţelege, sper, dacă nu voi detalia. E multă jale strânsă de-a lungul anilor. Atât de multă încât, dacă m-aş lăsa în voia ei, m-aş întinde pe jos şi-aş plânge un ocean de lacrimi.
Dar încerc să nu mă las. Cel mai adesea îmi reuşeşte. Am parte de dragoste, de prieteni minunaţi, de oameni frumoşi în jur, am hobby-uri care-mi umplu sufletul de bucurie şi sper că (mai) am resurse emoţionale. Ştiu că, din multe puncte de vedere, sunt o norocoasă.
Alteori mă duc de-a rostogolul. Ce bine că s-a inventat anticearcănul :)
Am vrut să scriu mai mult, dar nu pot. Pur şi simplu nu pot.
Postări
4 comentarii:
Prezenta!
Pentru tine, mereu.Port si eu niste rani in suflet dar nu le mai zgandar, n-are rost (a se citi ca am lucrat la asta, ca sa pot).In rest, sunt recunoscatoare.Pentru copii, pentru sotul meu si pentru nepotii mei.Pentru prietena mea din Romania care mi-a fost alaturi neconditionat cand am simtit ca o iau razna si careia ii voi fi toata viata recunoscatoare.Pentru sora pe care am avut-o.
Ma opresc si eu aici.
Te imbratisez cu drag,
Carmen
Mulţumesc >:D< Atât de bine îmi face şi atâta nevoie aveam de o îmbrăţişare, după ce am scris postarea asta.
Îmi pare tare, tare rău de faptul că vorbeşti despre sora ta la trecut :(
>:D<>:D<>:D<>:D< strâns, din nou, şi din nou....
Vreau sa stii sunt alaturi de tine cu un gand bun si cu energie pozitiva - ca mi-esti draga :). Nu stiu cum e sa simti ceea ce simti tu, la mine lucrurile au fost (cu mici exceptii, dar nu legate de familie) si sunt asezate. Inglobez in familia mea cele doua the best friends ever pe care le am in Bucuresti.
Te imbratisez cu drag...
Mulţumesc, Thea, tare mult îţi mulţumesc... Se simte valul de energie pozitivă, să ştii! :)
Te îmbrăţişez şi eu >:D<
Trimiteți un comentariu