Cât de greu vă este să spuneți ”nu”?

Răspunzând eu cea dintâi la întrebarea din titlu, care de altfel constituie și subiectul postării, vă spun drept: incredibil de greu, aproape imposibil, și asta indiferent dacă vorbim despre un context de ordin profesional sau de natură personală. Încaltea dacă se bagă la înaintare și un ”te rog”, sunt făcută fedeleș. 

Știu că nu e cea mai indicată atitudine, dar mi se pare că aș fi un monstru dacă aș refuza pe cineva care-mi solicită ajutorul. Nu mă gândesc la mine însămi și / sau la prioritățile mele și mă pun cu toată disponibilitatea și resursele emoționale în slujba cauzei respective (dacă m-ar auzi Dr. House, ar opina că nu-s normală, fiindcă I care too much :D).

Uneori mi se întâmplă să regret că m-am angajat în treaba respectivă, dar, cu toate că mă-ntreb ce-oi fi avut în cap când am fost de acord (și tot eu îmi răspund, citând pe nu-mai-țin-minte-cine, ”doar pleavă și tărâțe”), nu dau înapoi. Dacă am zis o vorbă, vorbă rămâne. Cel mult îmi făgăduiesc mie însămi că nu voi mai repeta greșeala, dar până acum nu prea se poate spune că m-am ținut de cuvânt. 

Acum doi ani de pildă, incapacitatea asta de-a spune ”nu” m-a costat vreo trei săptămâni de stres. Pasămite este un fapt destul de obișnuit aici ca oamenii care au traseu comun până la serviciu să călătorească împreună, împărțind costurile benzinei. Dacă ambii au mașină, alternează și mașina - o săptămână conduce unul, o săptămână celălalt etc. Dar asta se întâmplă destul de rar, cele mai frecvente cazuri fiind acelea în care șoferul ”culege” de pe traseu colegii de drum.

Eu locuiesc la 45 de kilometri de serviciu, am avut norocul să am de la bun început mașină personală, așa că n-am depins de nimeni pentru a merge la muncă. Nici colegi care să-mi solicite ”împărțirea” mașinii n-am avut și, cu toate că bietul card icnește periodic din cauza cheltuielilor impuse de cei aproape 2000 de kilometri pe care-i parcurg lunar, nu regret deloc faptul că n-am tovarăși de navetă. Absolut deloc. O să ziceți că-s anormală și nu vă condamn, dar pentru mine cele mai plăcute momente ale unei zile de lucru sunt cele în care plec la serviciu. Dimineața, la ora cinci, străzile aproape pustii.... răcoare, ciripit de păsări, soarele care colorează cerul în tonuri de portocaliu, un anume parfum inconfundabil al zorilor și, bineînțeles, muzica mea. Mă încarc de energie pozitivă, de m-aș putea duce la arat fără plug (ok, exagerez nițel :D).

N-aș renunța pentru aproape nimic la ora asta (drumul de întoarcere acasă nu-i la fel de relaxant: sunt obosită după o zi de muncă, traficul e aglomerat, mi-e foame șamd). Dar când un coleg de la alt departament a venit la mine să-mi propună să-l iau și pe el cu mașina fiindcă locuiește pe unde am eu drum, n-am putut zice nu. Cu dinții strânși, am acceptat. Au fost niște săptămâni lungi, mă enervam de cum făceam ochi, nu mă puteam relaxa la volan, evident nu-mi mai venea să ascult muzică, numai nervi. Capac la toate, colegul n-a făcut nici cea mai firavă aluzie referitoare la o oarecare contribuție la cheltuielile cu benzina, iar eu n-am îndrăznit să-i cer, fiindu-mi cumva rușine de rușinea lui. (Da, mă puteți numi bleaga secolului). În fine, după trei săptămâni individul a intrat în concediu, n-a mai zis nimic de luat cu mașina, am zis slavă Domnului c-am scăpat și-am încheiat bâlciul.

Joia trecută, două colege noi se înființează în ”regatul” meu. ”Salut, am înțeles că vii din Bayreuth, și noi tot de-acolo, nu vrei să ne iei și pe noi două cu mașina?” Dafuck, eu nici nu aflasem cum le cheamă (începuseră de trei zile munca la noi), și ele deja știau de unde vin?! Perspectiva de-a împărți drumul zilnic cu două necunoscute m-a strepezit atât de tare încât nici nu știu de unde-am găsit resurse să spun că nu pot face asta. N-am detaliat motivele, am spus doar că nu pot și am adăugat că, dacă e vorba de vreo situație în care nu au cum să ajungă la serviciu, le ajut cu plăcere. Și cu asta n-am nicio problemă, condiția fiind să nu se transforme în ceva permanent.

Să ne înțelegem, dacă era vorba de un coleg mai vechi, n-aș fi ezitat. Dar pentru două persoane apărute din senin, n-am putut trece peste mine și peste nevoia mea de confort. Și m-am simțit ca un fel de monstru, după cum vă spuneam la începutul acestui articol că mi se întâmplă în rarele împrejurări când îl slobozesc pe ”nu”. 

Colegele, am aflat ulterior, nu erau într-o situație critică din punct de vedere al transportului; una din ele are mașină, dar voiau să mai găsească o persoană și să meargă alternativ, o săptămână cu mașina proprie, una nu. M-a luat durerea de cap numai imaginându-mi că aș depinde de cineva în felul ăsta, nemaivorbind de confortul orei mele matinale de condus în solitudine. Și mi-am fost recunoscătoare că am zis nu, chiar dacă m-am simțit ca un fel de bestie. 

A fost cam primul ”nu” semnificativ în ceea ce mă privește.  Nu-l regret.  Numai că mă întreb dacă o să mai am curaj să-l las slobod când o fi nevoie de el.