O coastă de drac la RMN

N-aș fi fost eu dacă n-aș fi avut o coastă de drac. Habar nu am când și-a stabilit domiciliul undeva prin abdomenul meu inferior. Am descoperit chiriașa ilegală cu prilejul unui control de rutină, acum vreo șase ani. Hmm, a zis atunci doctorița, e cam mare, într-o zonă delicată, iar dacă adăugăm la asta și istoricul medical pe care-l aveți... musai s-o cercetăm mai amănunțit, să vedem cine e și ce poftește.

Zis și făcut. Am cercetat-o la tomograf, radiologul a spus că-i inofensivă, dacă nu mă deranjează s-o las în pace. Dar s-o urmăresc să nu mai crească, pentru că nu-i pot aloca mai mult spațiu decât are deja fără să deranjez alți locatari care domiciliază în legalitate.

De-atunci am revăzut-o pe monitorul ecografului la fiecare control periodic. E tot acolo, n-a mai crescut și nu mă deranjează cu nimic. Foarte frumos din partea ei, dacă tot ocupă spațiu fără viză de flotant. Dar de dispărut n-a dispărut și nici nu s-a micșorat. Așa că luna trecută, când am fost la controlul anual, doctorița a hotărât că ar cam fi timpul s-o mai investigăm puțin să vedem ce mai face... Pe ecograf pare neschimbată, dar o precauție în plus nu strică, mai ales că au trecut câțiva ani de la tomografie. Ia să vă faceți o programare la RMN. Ia să-mi fac. 

Sun la clinică, fac programare, procedura presupune un tub îngust, aveți probleme cu spațiile strâmte? Nu, atât timp cât capul rămâne în afara tubului. Investigăm abdomenul, deci capul rămâne afară. Bon, mi-am luat de-o grijă. Vi s-a mai administrat intravenos substanță de contrast? Da, de mai multe ori. Ați avut reacții alergice? Nu, niciodată. Excelent. Aveți întrebări? - la care eu răsar: ”am voie să beau cafea înainte?”. E clar, nu mai am scăpare, cred că ar fi trebuit să mă caute și la cap. Da, sigur că puteți bea cafea, puteți să și mâncați chiar (nu-i musai. Cafea să fie!).

Câteva săptămâni mai târziu, nici n-apuc să citesc juma' de pagină de revistă despre ducesa Kate, că sunt chemată înăuntru. Wow, chiar sunt punctuali oamenii. Asistenta care mă preia e foarte prietenoasă și seamănă leit cu o violonistă din orchestra Filarmonicii Vieneze, deci îmi devine pe loc simpatică. Mă conduce într-o anticameră, câteva întrebări preliminare, un formular de completat și de semnat. Vă rog să vă dați jos blugii și sutienul, dar puteți păstra bluza dacă nu are nasturi de metal (n-are). Cerceii, ceasul și ochelarii, aici în tăvița asta. 

Bine că nu mă pune să mă dezbrac complet și să port vreo dubioșenie d-aia de halat care-ți lasă părțile dorsale la vedere. Asistenta bate la ușă, sunteți gata? Să vă conduc în sală. ”Chiar că mă conduceți”, zic, ”fără ochelari văd la fel de bine ca o cârtiță”. N-aveți nimic de văzut, cel mult de auzit, dar ne ocupăm imediat de asta. Mă întind pe masa aparatului, zona de investigat (adică abdomenul) e fixată într-un fel de ramă de plastic. Sporovăim în timp ce-mi montează un ac de perfuzie, la care atașează un flacon mic de ser fiziologic. Îmi pune o pereche de căști, în mână primesc o pompiță de cauciuc pe care ar trebui s-o apăs dacă am vreun disconfort în timpul investigației și vreau să fie întreruptă. Bun, suntem gata. Masa pe care sunt înaintează cu tot cu mine în tub, în care intru așa cum mi se spusese, până la gât, cu mâinile pe lângă corp. Va dura cam 20 de minute, mai spune și iese din încăpere.

”Din momentul ăsta, vă rog să nu vă mai mișcați”, aud în căști. Hait. Exact în secunda următoare începe să mă mănânce nasul. Încerc să ignor, dar senzația e tot mai pregnantă. Mă mănâncă și sprâncenele. Și buzele. Și rădăcina părului. Oi avea vreo reacție alergică? Imposibil, deocamdată n-am primit decât ser fiziologic, deci e numa-n cap la mine, vaaaai ce m-aș scărpina!!!

Și-ncep s-aud. Bubuituri. Fâșâieli. Bocăneli. Țiuituri ca de sirenă. Huruieli. Am senzația că masa se mișcă sub sau mai bine-zis cu mine, ca la un cinematograf cu efecte 3D. Trepidații. Troncăneli. ”Parcă-s trupele germane mărșăluind în pas de gâscă”, îmi trece prin cap, amintindu-mi de romanele lui Sven Hassel. 

Bocănelile se opresc, ce frumos s-aude liniștea :D Intră asistenta, sunteți în regulă? Acum dăm drumul la substanța de contrast. S-ar putea s-o simțiți un pic pe traiectul venos, nu vă speriați, e normal. Profit de mica pauză ca să mă scarpin cu voluptate, ahhhh ce bine e. Micile plăceri ale vieții, gen :)))

Asistenta iese, reîncep trepidațiile și tărăboiul, dar de data asta identific un sound electronic, parcă-mi amintește de piesele lui Jean Michel Jarre. Nu-i rău. Alte zece minute, nu mă gândesc la nimic special, doar mă-ntreb cum s-or auzi toate zgomotele astea dacă n-aș avea căști. N-am simțit niciun moment nevoia să apăs pompița. Nu mi-a fost rău, n-am avut niciun disconfort.

Se termină totul, sunt puțin amețită (cel mai probabil de la zgomot, chiar dacă a fost în mare parte amortizat). Mă îmbrac și aștept vreun sfert de oră, apoi sunt chemată la o discuție cu medicul radiolog. 

Coasta de drac e fată de comitet. Are aceleași dimensiuni ca-n urmă cu șase ani (luasem cu mine și raportul radiologic de atunci, pentru comparație), structural de asemenea nu s-a schimbat nimic. ”Ciudată, dar inofensivă”, a fost verdictul medicului. S-o țin sub observație, altceva n-am de făcut câtă vreme nu mă deranjează și nu se remarcă vreo schimbare.

Cam asta a fost experiența mea la RMN. Concluzionând, nu am de spus decât de bine. M-am simțit la fel de relaxată de parcă m-aș fi dus la coafor, personalul a fost întruchiparea amabilității și eficienței, m-au informat permanent despre orice se întâmpla și ce urmau să facă.
Cu adevărat, sistemul medical german e o minune în toate privințele. Dar bine-ar fi să n-am nevoie prea des de el, totuși :D