Dacă aș fi scris postul ăsta acum câțiva ani, ar fi fost o prelungă lamentare și o înșiruire de ”de ce eu”-uri și de ”nu înțeleg”-uri. Ce bine că n-aveam blog pe vremea aia :))
Dar să vă spun despre ce e vorba, și-anume despre tema cu numărul 16 din leapșa-foileton. Conform acesteia, trebuie să vorbesc despre un ceva la care mă gândesc în termeni de ”cum ar fi fost dacă”.
Ani de zile m-am întrebat exact așa, ”cum ar fi fost” dacă aș fi avut copii. N-am mers prea departe cu imaginația, n-ar fi însemnat decât durere degeaba. Uneori mă gândeam cum i-ar fi chemat. Alteori mă revoltam că, într-o lume cu peste 7 miliarde de suflete, n-a fost loc și pentru copilul meu. Mi se întâmpla să-ncerc să mă gândesc la diferite căi de-a putea procrea, în ciuda intervenției radicale de la 15 ani. Crescând și informându-mă corespunzător, le-am abandonat pe rând; cum s-ar zice în termeni actuali, niciuna dintre metode n-ar fi fost fezabilă.
La adopție nu m-am gândit niciodată în mod serios, probabil pentru că eram prea ocupată să asimilez noua realitate și să-ncerc să-mi găsesc un sens și-o motivație de-a trăi. Când s-a întâmplat asta, eram deja o altă persoană. Una care nu se mai vedea în postura de mamă. Trenul ăsta, dacă o fi fost într-adevăr vreun tren, nu s-a oprit în gara mea. Și-am învățat să trăiesc cu asta.
Am răspuns de multe ori, la început politicos și pe parcurs tot mai printre dinți, la întrebarea ”ce mai așteptați, timpul trece”.
Am replicat, tot mai strepezit pe măsură ce mi se tocea răbdarea, la remarca ”dar ați putea să adoptați!”, rostită adesea pe un ton de reproș voalat.
Am dat-o pe glumă: ”nu știm cum se fac copiii”. Măcar nu s-a oferit nimeni să ne explice :))
Iar acum sunt la stadiul în care, întrebată de ce nu am copii (eventual urmând și un ”dar nu vreți?”), răspund scurt și sec: ”pentru că, din motive medicale, nu pot”. Pur și simplu nu mai simt nevoia de-a da un răspuns diplomatic, din categoria ”uite-așa o coadă avea...”. Inevitabil, curiosul se înroșește, se bâlbâie, își cere scuze. Îi spun că nu e cazul, și chiar nu e; duse sunt vremurile când m-ar fi afectat asemenea indiscreție. Dar în continuare mi se pare o impardonabilă nedelicatețe să întrebi pe cineva de ce nu are copii.
(Cel mai recent exemplu e al unei colaboratoare externe de la serviciul jupânului care, la 5 minute după ce făcuserăm cunoștință, m-a întrebat dacă avem copii. Aflând că nu, s-a mirat din cale-afară: ”cum adică, chiar nu aveți? Deloc?”. M-am abținut s-o întreb cum vine asta, să nu ai ”deloc” copii. Poți să ai copii doar puțin? Eventual așa, pe fundul sticlei?).
Nu mă mai întreb demult cum ar fi fost dacă aș fi avut copii. După cum am mai povestit, am făcut pace cu mine. Dar, într-un colț îndepărtat de suflet, cred că mă voi întreba mereu cum aș fi fost eu ca persoană dacă lucrurile s-ar fi prezentat altfel.
Postări
8 comentarii:
imi imaginez ca este foarte dureros, dar cred ca e bine ca ai ajuns la o pace interioara, cred ca toate se intampla cu un scop pe care nu-l stim noi!
Da, asta-mi spun și eu de multă vreme. Că există un motiv pentru care mi s-a întâmplat asta. Sper să-l aflu într-o bună zi... :)
Sunt de accord cu Coco, si eu cred ca toate au un motiv pt care se intampla. Important e ca esti linistita cu tine, fie ca afli motivul, fie ca nu, viata are un curs al ei, ai pasiuni care iti merita timpul si dedicarea.
Cris
Cred ca este insensibil sa intrebi o persoana de ce nu are copii, de ce nu e casatorita sau orice altceva atat de personal. pentru ca nu trebuie sa dai socoteala in fata nimanui de ce nu vrei copii sau esti singur. motive poate sunt 1000 si poate este un subiect extrem de sensibil pentru unii dintre noi. am ajuns la concluzia ca singura persoana cu care trebuie sa faci pace pentru deciziile luate de-a lungul timpului, esti tu. toti ceilalti poate sunt in viata ta pentru 5 minute, apoi dispar. ceilalt care conteaza, vor ramane indiferent de situatie.
situatia ta este diferita, dar ideea este aceeasi. nu-ti mai baga nasul unde nu-ti fierbe oala :D..eu incerc sa-ti abtin pornirile astea de curiozitate insensibila.
:) Ai mare dreptate în tot ceea ce spui, Giulia :) Poate voi regreta cândva, nu știu. Dar momentan sunt bine, împăcată cu soarta și cu această decizie, și asta e cel mai important.
Mulțumesc! :)
Într-o vreme, aflarea motivului ăstuia era cam singurul lucru care mă mai anima. Între timp mi-a devenit mai bine și fără să-l știu.
Cum zice vorba mea preferată: "It may take a year, it may take a day, but what's meant to be will always find a way” :)
Eu gandesc ca daca ai copii, totul este simplu: esti impacata cu tine insati, cu viata ta, copilul iti da un sens vietii, nu mai trebuie sa ii cauti tu sensul.Daca nu ai copii, trebuie sa cauti singura un sens pentru viata ta. Pentru mine, a avea un copil inseamna sa dai ceva lumii, sa faci ceva pentru binele lumii. Si tot eu ma gandesc ca, daca nu ai copil, sunt si alte cai de a face ceva pentru ceilalti. Uneori, insa, te simti ca facnd parte dintr-o specie diferita...
Da, Mirela, mare dreptate ai :) Mă gândesc și eu uneori la asta, în momente de reflecție. Dacă aș avea un copil, aș avea cu adevărat o motivație, probabil cea mai frumoasă și mai reală motivație posibilă. Sunt împăcată cu mine, dar regrete vor fi mereu. Și da, chiar că de cele mai multe ori mă simt din altă specie, că bine-ai zis-o....
Trimiteți un comentariu