marți, 13 iunie 2017

Îi plăceau muzica ritmată și florile mov


Îi admira pe Richard Chamberlain, Alain Delon și Roger Moore (mi-a povestit odată că-n liceu a chiulit ca să se ducă la un anume magazin să-și cumpere o ilustrată cu Roger Moore în rolul lui Simon Templar. Cred că noi nu prea ne dăm seama ce însemna așa ceva pentru o adolescentă din România anilor '60... ).

Îi plăceau bananele și pepenele galben (cel din urmă, pentru că avea gust ca de banane, zicea ea).

Iubea culoarea mov. Avea eșarfe, bijuterii, pălărie mov. Se bucura de orice floare pe care o primea, dar în mod special de florile mov. Fardurile în tonuri lila se potriveau perfect cu ochii ei de-un căprui incert, cu sclipiri verzi.

Îi plăcea muzica, în special ritmurile alerte. Una din melodiile ei preferate era ”No Limit”, parcă o și văd cum se însuflețea ascultând-o. Când se întâmplă s-o ascult în mașină invariabil zâmbesc, arunc o privire spre cer și răsucesc butonul de volum aproape de maxim. ”Tare, să se audă până sus la tine...”. 

Din voalul ei de mireasă mi-a făcut primele funde pentru diademă, în clasa întâi.


(Și-a desenat singură rochia, care la momentul respectiv a fost considerată un exponent al nonconformismului și al lui ”cine-a mai pomenit”. Chiar așa; cine mai pomenise, în 1979 și într-un orășel de provincie, rochie de mireasă pe un umăr? 🙂). 

Când aveam 16 ani a fost de acord să-mi vopsească părul, spre consternarea lui taică-meu 😃

N-am avut nicio reținere sau ezitare de a-i spune că am trăit prima noapte de dragoste. ”Sper că te-ai protejat”, a fost unicul ei comentariu. 

A mers cu mine la absolut toate examenele importante și, după fiecare din ele, ne duceam la un suc și-o prăjitură. A plâns după ce-am dat proba orală de Limba Română la Bacalaureat. ”Ești atât de frumoasă și sunt atât de mândră de tine”, mi-a spus.  

Am râs mult și copios împreună. Am plâns una în brațele celeilalte când s-a pronunțat divorțul dintre ea și tata.  

Mi-a știut dezamăgirile, neîmplinirile și tristețile, cu toate că nu mereu (m)-a înțeles așa cum, eventual, mi-aș fi dorit. Dar m-a iubit mai presus de tot și de toate, chiar și fără să mă înțeleagă.

Poate nici eu n-am înțeles-o cu adevărat. Dar e suflet din sufletul meu. E a mea și va fi pentru totdeauna a mea și e mereu cu mine, din lumea în care a plecat acum doi ani și patru luni și unde nădăjduiesc din toată inima că s-a reunit cu cel care a fost dragostea vieții ei

Astăzi ar fi împlinit 68 de ani. Sper că e petrecere acolo la tine, mami... 

PS: am terminat de scris postarea și-am aruncat un ochi pe Facebook. Prima imagine pe care mi-au căzut ochii în News Feed reprezintă un buchet de garofițe de munte. Mov.  

4 comentarii:

Anonim spunea...

ma emotionezi atat de tare cand scrii despre mama ta! Dumnezeu sa o odihneasca! tie - multa impacare si liniste iti doresc, cu greu reusesc sa imi imaginez ce dor si ce lipsa simti! a fost o femeie minunata si cum ai spus, suflet din sufletul tau.
Cris

Anonim spunea...

Superba mama ta! Minunata declaratie de dragoste. La multi ani acolo sus! Lorena

Greta spunea...

Te îmbrățișez tare, Cris :)
Dorul și lipsa... se schimbă, cu trecerea timpului. În primele luni a fost cumplit, mă ascundeam prin unghere la serviciu pentru că mă apuca plânsul. Era suficientă o fluturare de gând ca să mă termine. Apoi... nu că s-a estompat, dar treptat și-a făcut loc resemnarea. Împăcarea cu soarta și cu tot ceea ce-a fost, încă nu... Iar regretele pentru ce n-a fost și n-am apucat să trăim împreună, pentru tot ce-am pierdut și-a rămas nespus, sunt tot acolo. Pentru totdeauna, probabil. De câte ori mă uit la stele, mă-ntreb care dintre ele e ea.

Greta spunea...

Mulțumesc :) Da, a fost o femeie tare frumoasă :) N-am mai scris, dar îi plăcea mult și rujul roșu, acel roșu aprins. Îi venea superb, cu părul ei blond și ochii cu irizări verzui.
Vreau, vreau din toate puterile să cred că o voi revedea. Undeva, cândva...