Două romane, polițiste și nu prea

După decepția pe care-am avut-o cu ”Origini” a lui Dan Brown, am citit în viteză alte două cărți - una cu recenzii foarte bune, cealaltă așa-și-așa. Ambele mi-au plăcut - culmea, mai mult mi-a plăcut cea de-a doua, cu recenzii ”călduțe”.

Așa că m-am gândit să scriu despre ambele în același text, nefiind niciuna atât de complexă încât să-i dedic un articol separat (și nici atât de dezamăgitoare încât s-o boscorodesc în mod special).

 ”Evanghelia după Iuda”, de Adam Blake 

Însuși titlul e de natură să intrige. Cum vine asta... Evanghelia lui Iuda. Păi ăsta a fost paria incontestabil al Noului Testament, mizerabilul trădător vrednic de dispreț șamd. Ceva-ceva știam eu dinainte - că s-ar fi descoperit un manuscris în anii '70, care-ar data din anul 280 d.Hr. și care s-ar fi dovedit a fi Evanghelia lui Iuda. Nu pricep cum de-ar putea fi, în condițiile în care Iuda s-a sinucis cu puțin timp înainte de răstignirea Lui Iisus, așadar în anul 33. De unde și până unde scrierea asta datată 247 de ani mai târziu? Cine este autorul? Cineva care-l cunoscuse pe Iuda? Însă cum mai putea fi în viață după atâta vreme?

În fine, astea-s detalii. Revenind la carte, avem - dacă pot spune așa - schema clasică a thriller-ului religios. Un savant istoric moare în urma unei căzături pe scări și, cu toate că poliția clasează inițial cazul ca fiind un accident, ancheta este redeschisă în urma insistențelor surorii acestuia. Părând la început un caz tipic de ”acul în carul cu fân”, investigația devine interesantă în momentul în care detectivii găsesc dovezi de necontestat care demonstrează că savantul a fost omorât. Și mai interesant e că-n paralel se descoperă că moartea altor doi experți nu fusese accidentală. Iar aceștia doi lucrau la traducerea aceluiași document ca și primul savant. 

Ceea ce la început părea un caz relativ simplu - ”cine știe ce relicve or fi atras atenția vreunui grup de fanatici ” - se complică tot mai mult pe măsură ce în poveste apar un fost mercenar care-și caută familia dispărută și, pe de altă parte, investigația este îngreunată de niște personaje... ciudate. Tineri, foarte atletici și bine pregătiți din punct de vedere fizic, ei omoară cu o ușurință considerată șocantă. ”Rana nu era atât de gravă, n-ar fi trebuit să moară”, spun medicii, până când ajung la concluzia că lama cuțitului fusese înmuiată într-o substanță anticoagulantă, deci victimele mor nu din cauza rănii în sine, ci a pierderii de sânge. Însuși cuțitul e foarte ciudat - ”sica”, o lamă folosită în timpul ocupației romane din Israel și Palestina.
Cine-ar mai utiliza așa ceva după aproape 2000 de ani?
Cine are cunoștințe de medicină atât de avansate încât să folosească anticoagulante pentru a-și omorî victimele, dar în același timp ucide cu o armă veche de milenii?
Și dincolo de toate astea, care este explicația faptului că dubioșii asasini plâng cu lacrimi de sânge?

După cum știți nu prea dau spoilere, așa încât veți afla răspunsurile dacă veți citi cartea. Pe mine nu m-a dezamăgit, cu toate că motivația crimelor în sine mi s-a părut cam subțire.

”Unul dintre noi minte”, de Karen M. McManus

În cartea aceasta am ”identificat” parțial modelul din ”Cursa de șoareci” de Agatha Christie. Șase persoane - cinci elevi și un profesor - intră într-o clasă, iar după o oră unul dintre elevi moare.
Moare după ce bea un pahar cu apă.

Ancheta ulterioară dovedește că-n pahar erau urme de unt de arahide, victima fiind alergică la arahide.
Fiecare dintre cei prezenți ar fi avut un motiv pentru crimă, deoarece fiecare are un secret pentru care-ar fi dat orice să nu fie dezvăluit.
Este însă criminalul unul dintre ei? Poate... sau poate nu.

Dincolo de intriga polițistă în sine, cartea este interesantă prin prisma evidențierii conflictelor care apar între adolescenți și a aspectelor minore, care - la vârsta respectivă - capătă proporții de tragedie greacă. Loialitatea este iarăși un aspect foarte iscusit exploatat.
Romanul captivează mai ales pentru că-n final, fiecare dintre cei patru se dovedește a fi în stare de lucruri de care nimeni nu l-ar fi crezut inițial capabil.  Și totul, în numele păstrării imaginii pe care e convins că ar trebui să și-o impună.

Deznodământul ar fi putut păcătui prin banalitate, dar un ”twist” de ultim moment salvează magistral situația. ”Unul dintre noi minte” e mai mult decât un simplu roman polițist de tip ”whoddunit”. Este o carte despre dramele liceenilor aflați în permanent conflict atât cu sine, cât și cu familiile și-n general cu orice înseamnă autoritate.

În încheierea acestor mini-recenzii, sunt curioasă dacă a citit cineva tetralogia Elenei Ferrante. O am pe lista de lectură și am auzit numai lucruri bune despre ea. Dar mi-e de pomul lăudat, știți voi...