De la bandă la birou cu intermezzo de zgârieturi, dureri, lacrimi și frici

Mi se întâmplă destul de rar să scriu postări din categoria ”atunci și acum”, dar ziua de azi cam cere un astfel de moment. 

Pe 1 februarie 2011... 

- plecam de acasă cu mașina la ora 4:30 dimineața, pentru prima dată absolut singură la volan, în prima zi de serviciu. A spune că mi-era teamă ar fi o palidă subestimare pentru a descrie ceea ce simțeam. Mi-era groază, pur și simplu groază - de mers cu mașina, în primul rând, însă nici perspectiva de-a munci la bandă, într-un stand de ambalare, nu era tocmai trandafirie. Aș fi lucrat, însă, absolut orice. Aș fi spart bolovani cu furculița, dacă asta mi s-ar fi cerut. Era primul meu serviciu în Germania și eram determinată să mă țin cu dinții de el oricât de greu mi-ar fi fost, să rup carne din mine la nevoie, numai să-mi croiesc drumul profesional în această țară.

- eram speriată, intimidată, înnebunită să fac impresie bună și, mai presus de toate astea, eram foarte motivată. Nimic nu m-ar fi putut determina să renunț - nici groaza de-a conduce 90 de kilometri zilnic, nici lucrul în schimburi, nici munca absolut epuizantă (din pricina căreia am avut niște dureri de spate de care-mi aduc și-acum aminte), nici faptul că aparent nimerisem într-o fundătură, profesional vorbind. Acest din urmă aspect era, de fapt, cel mai înspăimântător dintre toate. 

- zile, săptămâni în șir de sortat și ambalat produse în  cutii de carton cu muchii tăioase. Monotonie care-ți anihila sufletul. La capătul celei dintâi săptămâni de lucru aveam - pe numărate - 32 de tăieturi pe mâini. Uscăciunea aerului, transpirație, praf, deshidratare, clănțănitul permanent și tocător de nervi al benzii. Munceam cu îndârjirea pe care numai disperarea ți-o poate da. Seara mă prăvăleam în pat sfârșită și mă trezeam uneori gemând de durere de oase, dar săream ca din praștie din pat la 4 dimineața pentru a mă duce din nou în locul unde-mi ”făcusem rost” de durerea aia.

Săptămâni la rând mi-a fost teamă de fiecare nouă zi de muncă, pentru că implica mersul cu mașina. De cum se lăsa seara, mă treceau valuri de frică. Aș fi dat orice să nu fie nevoie să conduc, îmi ”pictografiam” cele mai prăpăstioase scenarii (de obicei de tipul celor în care distrug mașina și nu mai pot ajunge la lucru, rezultat: mă dau ăia afară), la serviciu nu mă puteam bucura că trece timpul, pentru că sfârșitul zilei de muncă echivala cu un nou drum de 45 de kilometri... Îi invidiam pe toți colegii, care aveau orice altă problemă, numai pe cea a condusului nu. 

Pe 1 februarie 2018...

- drumul cu mașina a devenit mai mult decât o rutină; deseori e o plăcere, mai ales la primele ore ale zilei, pe șoseaua pustie, cu muzica învăluindu-mă din cele 8 boxe. Cânt la volan, vorbesc la telefon (trăiască Bluetooth), uneori trag dintr-o cafea. Unde s-au rătăcit vremurile când nu îndrăzneam nici să mestec gumă, pentru că simțeam că mi-ar ”lua” din concentrare? 

- standul de ambalare a rămas demult în urmă, iar profilul meu s-a schimbat radical. Ceea ce nu înseamnă că aș fi uitat vreun moment de unde-am plecat. Cred că lucrul la bandă a reprezentat o etapă esențială în dezvoltarea mea. M-am cunoscut mai bine. Am aflat cu adevărat cât pot - și pot mult. 

- am învățat enorm, în timp. M-a văzut cine trebuie. Mi s-au acordat șanse. Le-am valorificat. Am descoperit că-mi place foarte mult domeniul - probabil e adevărată zicala potrivit căreia cu cât cunoști mai bine un domeniu de activitate, cu atât ajunge să-ți placă tot mai mult ceea ce faci. Voi rămâne, cel mai probabil, în logistică până când voi ieși la pensie (adică, potrivit legislației actuale, până pe 1 iulie 2047 😀). 

- funcția actuală e una cu multă răspundere și implicând în mare parte muncă de birou. A doua avansare e ”in progress”, adică în faza de hârțogăraie, HR etc. Aparte de asta am primit niște evaluări (scrise) pe care le recitesc periodic și parcă tot nu-mi vine să cred că de mine e vorba-n ele. Că eu fac toate alea și sunt așa-și-pe-dincolo într-o companie unde am început de la bandă și într-o țară a cărei limbă am învățat-o de la zero la aproape 30 de ani. 

Recitesc textul de mai sus. Cuget. Sunt recunoscătoare și, pe undeva, oarecum mândră de mine (asta din urmă e de scris în grindă, nu-i un fenomen prea frecvent). Realizez pe deplin că nu voi mai profesa niciodată în domeniul pentru care mă pregătisem în tinerețe - și pe care îl voi iubi întotdeauna - dar logistica e un compromis mulțumitor.

”Schritt für Schritt”, îmi tot repeta o prietenă de-aici, în primii mei ani în Germania - adică ”pas cu pas”. Parcă o aud și-acum. Câtă dreptate avea.