luni, 12 februarie 2018

Ziua în care a murit ceva în mine


Trei ani de când i-am auzit vocea pentru cea din urmă oară. Spunea că vrea să se ducă ”acasă”. N-am făcut pe moment legătura.
A doua zi dimineață însă, când telefonul m-a trezit din somn, am înțeles.

Era ora 6:08, țin minte ca ieri. Când am văzut cine sună, am știut înainte de-a răspunde.
”Greta... hai că... a murit mama”.

Încă întinsă în pat fiind, am resimțit o slăbiciune din cap până-n picioare, ca și cum tot sufletul se scurgea din mine.

O propoziție simplă și cumplită, câteva cuvinte care mi-au dărâmat o lume, mi-au pârjolit inima, aruncându-mă într-un ocean de durere despre care până atunci nu-mi imaginasem că poate exista.

Nu știu cum am trecut de zilele alea.
Nu știu cum de-am băut cafeaua, apoi am dat telefoane căutând calea cea mai la-ndemână pentru a pleca spre țară.
Nu știu cum de m-am dus la magazin și mi-am luat câteva tricouri, un hanorac de purtat peste și un fular, toate negre.
Dar știu cum îmi repetam mecanic, robotic, fără să-mi dau voie să și gândesc: ”sunt în doliu. Doliu pentru mama”.
Mergeam pe stradă fără să văd nimic în jurul meu.
”Mama.  A murit mama”.


Drumul spre țară, pe care mi l-aș fi dorit nesfârșit. Mi-era groază să ajung.
Întâlnirea de la capelă.
Arăta liniștită, părea că doarme. Lumânările ardeau cu sfârâit.
Mă țin genunchii? Mă țin.
”Mama, mama, ce-ai făcut...? Mama, de ce așa...?”.
Plecase... asta făcuse. Plecase acasă, după cum îmi spusese.

În bibliotecă, îmi zâmbește dintr-o fotografie.  Este de la cununia mea civilă și e printre ultimele poze în care apar alături de mama. Am înrămat-o și o privesc în fiecare zi. E imaginea spre care-mi arunc ochii înainte de-a pleca undeva.
”Să ai grijă de casă, mami, da?”.  Și are mereu.

E fotografia pe care-o strâng adesea la piept, uneori îmi lipesc buzele și obrazul de ea și-mi aduc aminte de atingerea pielii ei și de ultima îmbrățișare, când fusesem acasă în luna septembrie a anului precedent.

Mi-e dor de tine, mami. Știu, simt că ești aici, dar... mi-e dor de tine.
Și, exact ca-n urmă cu trei ani, îmi vine și-acum să te-ntreb: de ce așa?

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Te îmbrățișez! Cumva, nu știu cum dar te îmbrățișez.
Petronela

Greta spunea...

Îți mulțumesc, Petronela, ți-am simțit îmbrățișarea și mi-a făcut bine :)

Anonim spunea...

Dragii de ei, 'enigmatici si cuminti', asa pleaca pe rind parintii...
Draga Greta, fie ca primavara ce se apropie sa iti aline sufletul si sa-ti faca albastru si senin cerul Mamei. Te imbratisez,
Irina

Greta spunea...

Îți mulțumesc tare mult, Irina. Mă ajută să mă gândesc că mama e într-un loc cu primăvară eternă...
Te îmbrățișez și eu :)

Anonim spunea...

mi-a fost greu sa citesc, am facut-o si am simtit fiecare cumvant asa puternic si incarcat de dragoste si dor... te imbratisez! tare!
Cris

Greta spunea...

Da... mi-e tare dor. Viața merge înainte, însă ceva din mine a plecat cu ea...
Te îmbrățișez și eu, îmi prinde bine, mulțumesc :)