”Quo Vadis”

Când am citit-o întâia oară - aveam 20 de ani, din ce-mi amintesc - primul lucru pe care am simțit nevoia să-l fac a fost de-a cădea în genunchi. ”Cred! Cred!”, am spus și eu, asemeni lui Marcus Vinicius, deși mie nu-mi acoperise nimeni ochii pentru a nu vedea spectacolul înfiorător din arena circului. Impactul scrierii lui Henryk Sienkiewicz a fost atât de puternic, încât m-a îngenuncheat la propriu și m-a urmărit luni de zile. Aproape două decenii și niște mii de ore de lectură mai târziu, continuu să cred că este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Și asta nu doar prin natura puternicului mesaj de ordin religios pe care-l transmite, ci mai ales prin redarea atât de plastică și emoționantă a transformării umane din ”fiară” în Om.

Acum câteva săptămâni, m-am reîntors la ea. Niște chestiuni mă cam dărâmaseră sufletește și simțeam nevoia unei lecturi reconfortante, care să-mi panseze moralul și să mă liniștească. În acest context, ”Quo Vadis” a fost prima carte care mi-a venit în minte.

Povestea o cunoașteți, probabil.  Având ca sursă scrierea apocrifă ”Faptele lui Petru”, romanul evocă persecuțiile creștine din timpul domniei lui Nero, cu accent pe incendierea orașului și pedepsirea creștinilor pe nedrept acuzați, care fie au fost sfâșiați de animale sălbatice în arenă, fie au ars ca niște torțe umane. Petronius, un nobil bogat, iubitor de artă și foarte inteligent, care se bucură de simpatia lui Nero pentru că știe cum să-i gâdile acestuia vanitatea (deși în realitate îl consideră un nătărău sângeros și inapt), este unchiul lui Marcus Vinicius, un tânăr ofițer roman superficial, impulsiv și destul de crud, îndrăgostit de Ligia, o prințesă care trăiește la Roma în familia unui general. Asemeni celor ce o găzduiesc, Ligia este creștină și ia parte în mare taină la adunările unde vorbește Petru, discipolul Lui Hristos, acum bătrân (acțiunea se petrece la vreo trei decenii după evenimentele din Ierusalim). Sceptic la început, Marcus devine tot mai interesat de religia creștină, deoarece simte că așa se poate apropia mai mult de Ligia și o va înțelege mai bine. Creștinismul este considerat, în cel mai bun caz, o ciudățenie - cum adică, să-ți ierți dușmanii, să-l ai în puterea ta pe cel care a vrut să te omoare și să-i cruți viața, ba să mai ai și grijă de el - și Marcus Vinicius opune rezistență inițial, cu scepticismul celui care nu acceptă ceea ce nu poate înțelege. 

Asistând incognito la câteva întruniri ale creștinilor, devine tot mai nedumerit și uluit de propriile sale reacții. Întorcându-se odată acasă mai devreme, își găsește sclavii bând vin și bălăcindu-se fără grijă în piscina lui - fapte pentru care nu cu mult timp în urmă i-ar fi pedepsit prin biciuire. Acum însă, fără să-și poată explica nici el prea bine de ce, îi iartă.

”Învățătura asta mi-a schimbat sufletul”, îi scrie el lui Petronius. ”Tu știi cum îmi țin eu casa cu mână de fier. În prima clipă, am vrut să strig după vergi și fier încins. Imediat însă, m-a cuprins rușinea și - n-ai să mă crezi - mila față de amărâții aceștia. M-am închis singur în bibliotecă. Îmi veneau în minte gânduri ciudate. Creștinii susțin că nu e bine să te porți cu sclavii cum m-am purtat eu până acum, fiindcă și ei sunt oameni. Sclavii au tremurat câteva zile cu spaima morții în oase, crezând că am amânat pedeapsa ca să născocesc niște chinuri și mai îngrozitoare, iar eu nu i-am pedepsit pentru că n-am putut!”. 

Ceea ce-l uimește nu e atât recunoștința lor - la urma-urmei, era normal să-i fie recunoscători pentru îngăduință - ci faptul că-n perioada următoare se dovedesc mult mai harnici și mai prevenitori decât fuseseră oricând până atunci. 

”... m-a pus pe gânduri un lucru. După ce i-am iertat, nu numai că nu s-au obrăznicit, nu numai că n-au slăbit disciplina, dar niciodată teama nu i-a făcut atât de zeloși pe cât i-a făcut recunoștința. Nu se mulțumesc să mă servească, ci se întrec să-mi ghicească gândurile”, continuă el, amintind și de ceea ce-i spusese Apostolul Pavel: ”Un cerc mai puternic este dragostea decât groaza”.

În ceea ce mă privește, relatarea aceasta a fost unul dintre cele mai zguduitoare momente din întreg cuprinsul cărții. Nici măcar scena convertirii lui Chilon, licheaua inițial interesată numai de bani, care minte și trădează în favoarea cui are punga mai mare, nu  m-a impresionat atât de mult precum pasajul de mai sus. L-a întrecut doar scena dinspre final, când Ligia este salvată de la moarte - miraculos, ar spune unii, prin credință, ar spune Marcus Vinicius, care la momentul respectiv primise deja botezul chiar de la Petru însuși. Citind scrisoarea lui Marcus către Petronius, mi s-a părut că asist în direct, ca la un teatru, la transformarea din sufletul fostului, de-acum, păgân impulsiv și crud. 

”Quo Vadis” este o carte atât de valoroasă, încât aproape că aș porunci oricui să o citească. Nu este vorba numai de esența creștinismului (și asta știți, probabil - titlul face aluzie la întrebarea retorică adresată de Petru Lui Iisus, pe care-L vede pe când se pregătea să fugă din Roma). Dincolo de asta însă, e vorba de povestirea absolut pictografică a unei felii extrem de sângeroase din istoria umanității, de scriitura atât de iscusită încât aproape că auzi foșnetul leandrilor, de ironia și umorul atât de fin al lui Petronius (inspirat, că veni vorba, de un personaj real, Gaius Petronius Arbiter), despre redarea atât de autentică a atmosferei romane, modului de viață și moravurilor epocii...  

Pentru toate aceste motive, sunt fericită că am citit ”Quo Vadis” și vă invit, vă rog s-o faceți și voi, dacă nu s-a întâmplat până acum.