Ultimele săptămâni au fost pe cât de grele, pe atât de ciudate. Realist vorbind, nu s-a întâmplat nimic - sau în orice caz, nimic nou și nimic grav. Doar o serie de meandre din categoria ”pisălogeli zilnice” mi-au cam turtit feng shui-ul, dar cum spuneam, din fericire fără să fie ceva serios.
Așa stând lucrurile, cred că nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru valul de durere care-a venit peste mine pe neașteptate (când am scris mini-postarea asta eram în mijlocul valului și mă temeam că nu mai știu să înot). M-au năpădit un puhoi de amintiri din primii ani de viață, din păcate niciuna plăcută și durerea m-a luat în așa hal prin surprindere, încât unica reacție pe care-am putut s-o am a fost de-a mă cuprinde cu brațele într-un fel de îmbrățișare incompletă, în timp ce nu puteam scoate alt sunet decât un fel de geamăt înăbușit. Nu plâns, nu lacrimi care-ar fi ”dat drumul” la presiune și m-ar fi ușurat, doar un geamăt care părea că nu se mai sfârșește și mă apăsa în coșul pieptului.
Două ore am dormit în noaptea aia, nici mai mult, nici mai puțin. Sute de gânduri îmi treceau prin cap și eram perplexă. Pe parcursul zilelor următoare, oarecum mai liniștită dar absolut epuizată emoțional, am tot reflectat. De unde-a apărut durerea asta? O știam rămasă în trecut, asimilată, prelucrată, exorcizată. Ce anume a adus-o înapoi? Și mai ales, de ce?
- Nu dispare niciodată de tot, mi-a zis psiholoaga. E parte din tine și din devenirea ta. În cea mai mare parte a timpului e bine ascunsă și ținută sub control, de-aia e cu atât mai mare și mai neplăcută surpriza atunci când revine prima dată.
- O să se mai întoarcă?
- Foarte probabil, la un moment dat. Nu se poate ști cum și când, în tot cazul într-o situație când ai face apel la anumite resurse care ție-ți lipsesc. Dar nu va mai fi așa rău, pentru că nu te va mai lua prin surprindere.
Mi-am revenit cu greu și încă nu pe deplin. Somnul mi-e încă agitat. Mbine, cel puțin acum știu cum stau, deși mă mir că i-a trebuit atâta timp. Dacă se mai întoarce vreodată, o s-o privesc în ochi fără teamă. Poate-i fac și-o cafea, în fond ne cunoaștem de vreo trei decenii. După care am s-o trimit înapoi de unde-a venit.
Postări
2 comentarii:
Te înțeleg deși în totalitate nu ai cum să înțelegi decât tu. Zbaterea și neputința... și neînțelegerea... astea mă doboară pe mine din când în când. Și nerăspunsul la întrebarea "De ce eu?" pe care conștient știu că nu ar trebui să o pun. Și știu că sunt alții mai rău ca mine dar nu mă pot abține să nu mă întreb. Apoi îmi revin, mulțumesc pentru tot ceea ce am și merg mai departe. Te îmbrățișez!
Oh, cât de mulți ani m-a chinuit întrebarea aia... Am renunțat la un moment dat la ea, pentru că am înțeles că nu voi găsi niciodată un răspuns - în tot cazul, nu altul în afară de ”așa a fost să fie”.
Te îmbrățișez și eu, tare bine-mi prinde :)
Trimiteți un comentariu