”Open”

Dacă e să citiți o singură autobiografie, alegeți-o pe cea a lui Andre Agassi.  Cred că nu mă înșel spunând că e una din cele mai bune care se vor fi scris vreodată.

Am terminat de câteva zile cartea - după ce ultimele 40-50 de pagini au fost parcurse pe stilul ”nu mai am răbdare, vreau să știu ce-a urmat” alternat cu ”nu vreau să se termine povestea” - însă abia acum m-am adunat să scriu despre ea. Cred că nu e o întâmplare. Am început să o citesc la puțin timp după victoria Simonei Halep la Roland Garros și scriu despre ea după eliminarea aceleiași Simona la Wimbledon, la capătul unui meci pe care părea că ”îl are în mână”. 

Deloc surprinzător (din nefericire), în Social Media au început să curgă ”verdictele” specialiștilor de canapea - cunoașteți genul, cei care se pricep la toate, de la politică la exploatarea uraniului și de la fotbal la înmulțirea guvizilor în captivitate - care au decretat că Simona a ajuns acolo doar ”printr-o conjunctură”, ce dacă e nr. 1 mondial de luni în șir și deținătoarea unui titlu de Mare Șlem, de fapt ea nu are ce căuta acolo, nu e în stare, bla-bla, nu mai elaborez pe subiect că mă enervez și oricum ideea e clară. 

În opinia mea, orice ”consumator” de tenis, fie și unul ocazional ca mine (care mă uit numai la meciurile Simonei și, eventual, la o înfruntare a titanilor de tipul Federer - Nadal) ar trebui să citească această carte. De fapt, merită citită și de către cei care nu se uită la tenis. Este mult mai mult decât povestea vieții unui tenisman legendar și nu e o carte scrisă numai pentru cunoscători. Poate mai mult decât orice altceva, este o lectură de viață, o ”radiografie” a psihicului unui sportiv de performanță, a tumultului din mintea și sufletul său, este despre măriri strălucitoare și prăbușiri crunte, este despre disperare și ridicare din țărână, despre dragoste și decepții, despre adevăratele prietenii și despre adevăratele iubiri. 

Și mai este despre ceea ce Andre Agassi a rezumat perfect în expresia ”singurătatea jucătorului de tenis”. 

Nu știam aproape nimic despre el până acum - doar că a fost un mare tenisman și, după o căsnicie ratată cu Brooke Shields, este însurat cu Steffi Graf. I-am citit povestea în primul rând cu sufletul. A fost un copil abuzat psihologic de tatăl cu ambiții ratate (clasica poveste a părintelui care vrea să-și împlinească visul prin copii) și retras. Nu-i plăcea să joace tenis, coșmarul lui fiind ”dragonul” - un aparat care ”scuipa” mingi pe care el trebuia să le returneze - și era un introvertit terorizat de țipetele tatălui (”hit harder. Damn it, Andre, hit harder”). Sute, mii de mingi zilnic, săptămâni în șir.  Devenea tot mai bun, deși în continuare detesta ceea ce făcea. 

N-a excelat la școală - de fapt, a și abandonat oficial studiile în clasa a IX-a - dar a continuat să se perfecționeze în tenis. ”Ce-mi mai rămânea de făcut? Renunțasem la studii, așa că trebuia să continuu să joc tenis. Nu mai aveam nicio alternativă. Dar uram tenisul, îl uram din tot sufletul”. La 13 ani a fost trimis la celebra academie a lui Nick Bollettieri, o adevărată ”pepinieră” a jucătorilor de performanță și trei ani mai târziu a pătruns în circuitul profesionist. Bollettieri fusese atât de impresionat de talentul lui, încât nu i-a luat niciun ban pentru școlarizare. 

Mi-a amintit în foarte multe privințe de Simona noastră. Inclusiv prin faptul că a pierdut trei finale de Mare Șlem până la primul său titlu din carieră (Wimbledon, 1992; avea numai 22 de ani). A pierdut foarte multe partide, inclusiv unele în care avusese minge de meci, adică fusese la un pas de victorie. N-a înțeles niciodată pe deplin ce i se întâmpla în astfel de momente. ”Everything is going smooth. I am serving for the match. And then something happens. I don't understand how, but he breaks me and I lose”. Merge la hotel dărâmat de înfrângere, își spune pentru a mia oară că urăște tenisul, uneori plânge. ”Oamenii”, scrie el, ”nu înțeleg durerea de-a pierde o finală de tenis”. 

Dar mereu se întoarce pe teren. 

În tenis ești complet singur, spune el. Ești pe o insulă și n-ai pe nimeni alături. Numai balaurii - sau mai bine-zis, dragonii - din mintea ta. ”Tennis is so damned lonely”.

Nu de puține ori am întrerupt lectura pentru a căuta pe Youtube secvențe din vreun meci - finala de la Wimbledon la capătul căreia devenea pentru prima dată campion de Grand Slam, pe cea de la Roland Garros din 1999, unde a revenit absolut nesperat de la 0-2 la seturi și a câștigat trofeul, meciul cu Baghdatis de la US Open din 2006 (partidă de la care pornește, de fapt, cartea)... Și am plâns. La fiecare din aceste meciuri am avut lacrimi în ochi. Câtă luptă, în primul rând cu sine. Câtă suferință (inclusiv fizică; din cauza deplasării unei vertebre avea dureri infernale de spate și făcea anual patru injecții cu cortizon în coloană). Câți demoni învinși, unul câte unul. 

Dar dacă pe teren era singur, în afara acestuia avea prieteni adevărați, care au crezut în el inclusiv în perioadele de cădere și nu l-au abandonat niciun moment.

Gil Reyes, preparatorul fizic. 

”Somewhere up there is a star with your name on it. I might not be able to help you find it, but I’ve got pretty strong shoulders, and you can stand on my shoulders while you’re looking for that star. You hear? For as long as you want. Stand on my shoulders and reach, man. Reach”.

Acest paragraf e cel care m-a făcut să las cartea jos pentru a plânge. Doamne, cât mi-a lipsit un Gil Reyes în viața mea.  ”For as long as you want”. 

Brad Gilbert, antrenorul care a găsit cuvintele potrivite pentru a-l motiva la Roland Garros. Agassi pierduse două seturi când finala a fost întreruptă - providențial pentru el - din cauza ploii. La reluare, era alt om. Dar asta n-ar fi fost posibil fără antrenorul lui, care a știut ce să-i spună pentru a-i reda încrederea în sine. 

Darren Cahill, ultimul său antrenor 🙂, căruia nu i-au trebuit decât câteva momente pentru a se hotărî să-l preia, deși avea și alte oferte. 

Și mulți, mulți alții. Povestea lui Agassi este, cum spuneam, atât despre tenis cât și despre oameni. Cartea este extraordinar de bine scrisă și mai sunt multe, multe aspecte despre care aș povesti. Despre rivalitatea cu Sampras, pentru care a avut mereu un enorm respect, deși a fost ”Nemesisul” lui în carieră. Despre teribilul moment în care s-a drogat cu metamfetamină, a ieșit pozitiv la testele antidoping și-a mințit federația despre felul în care i-a ajuns drogul în organism. Despre durere, fizică și psihică. Despre admirația adolescentină, transformată ulterior în dragoste adevărată, pentru Steffi Graf. Despre fiecare dintre cele opt trofee de Grand Slam câștigate, precum și despre titlul olimpic. Și despre nenumăratele partide pierdute, în urma cărora presa îl dărâma în cronici negative, urmând să-l glorifice iarăși după victorii. Pentru că presa e mereu labilă, iar el învățase oricum să le spună doar ceea ce știa că vor să audă. 

Citiți această carte. Eu o înțeleg și o respect mult mai mult pe Simona Halep de când am parcurs povestea lui Agassi, unul dintre cei mai mari tenismani ai tuturor timpurilor. 

”Please let this be over. 

I dont want it to be over”.

Cu permisiunea voastră, reiterez ce am spus la începutul articolului: dacă e să citiți o singură autobiografie, alegeți-o pe cea a lui Andre Agassi. 

*am lăsat intenționat cea mai mare parte a citatelor în engleză. Am impresia că traducerea face să se piardă ceva din intensitatea lor.