Concluzii după delegația din vest

Gata. Stagiul meu la recent înființată filială a companiei, localizată la doi pași de Dortmund, s-a încheiat. Am ajuns vineri seara înapoi la Bayreuth, am despachetat (lucru destul de rarissim la mine, de obicei sunt prea leneșă să desfac bagajele imediat după sosire, ci o fac de regulă a doua zi - dar acum nu mai voiam să văd genți și valize) și-am dormiiiit... profund, liniștit, somnul cel bun de *acasă*.

Nu prea știu cum să caracterizez perioada asta. A fost, cu siguranță, o experiență interesantă și o binevenită abatere de la rutină. N-am învățat nimic nou, dar pe de altă parte nici nu era asta ideea, ci taman invers, să învăț eu pe alții. Ceea ce, agățând temporar modestia în cui, pot spune că mi-a ieșit destul de bine, dat fiind intervalul scurt de timp pe care l-am avut la dispoziție.  

Foarte obositor nu pot spune c-a fost, de ce să mint. Micul dejun la 7, ajuns la serviciu în jur de 8:30, muncit până pe la 17:15, revenit în camera ordonată, de regulă coborât pentru cină în restaurantul hotelului, unde ne adunam mai mulți colegi și disecam ce se întâmplase peste zi.
Se poate spune că stagiul a fost pentru noi toți și ca un fel de team building. Am convingerea că vom lucra cu totul altfel de-acum înainte, după ce ne-am stors creierii împreună să rezolvăm una sau alta.

Într-un weekend am călătorit de una singură la Dortmund și la Köln, după cum v-am povestit. A fost deopotrivă interesant și emoționant. 

Oamenii de acolo mi-au plăcut, cel puțin cei de la sectorul de Sortare/ Ambalare, unde am avut eu treabă. La Primire marfă și Retur era cam dezastru, în schimb - acolo e stăpână pe tarla șefulicuța cea excesiv de inteligentă, care nu voia să lase niște aparate la încărcat peste noapte de teamă că explodează. Tipa se pricepe la oameni cam la fel cum mă pricep eu la preparat foie gras cu mere caramelizate. E excesiv de autoritară, din capul locului nu s-a implicat deloc în activitățile departamentului, preferând să stea numai în biroul ei, de unde se ițește doar pentru a urla isteric după nefericitul de team leader care-i este subordonat.  

(O colegă de-a noastră a făcut o glumă într-o zi. Când madam a ieșit zbierând scurt și cu importanță: ”Karl!”, respectiva colegă a dat drumul pe telefon unui fișier audio dinainte selectat și s-a auzit scurt un plesnet de bici, de tipul celor din arena circului. Nu pot să vă descriu ce-a urmat, ne-adunam de pe jos de râs. Din fericire, cucoana îl prinsese pe Karl în gheare și nu ne-a dat nicio atenție).

Ce-am avut eu de făcut... a fost o muncă de rutină pe care-a trebuit s-o structurez cât mai pedagogic și mai simplu. N-am găsit a fi prea dificil. Se pare că mă pricep să-i învăț pe alții, aspect menționat inclusiv într-o evaluare scrisă pe care-am primit-o mai demult de la Musiu Șarl (și de care sunt foarte încântată, în treacăt fie zis). 

N-am avut așteptări de la stagiul ăsta, așa că n-am nici decepții. Dar nici motive să-mi mai doresc așa ceva în viitorul apropiat nu pot spune că am. 

Nu de alta, dar...

- hotelul nu e ”acasă” (hai că demult n-am mai dat așa  truisme, fiți îngăduitori). Ok, totul e ordonat, așezat la loc, aranjat - de alții. Dar e atât de impersonal, încât după vreo săptămână te-apucă amocul.

(Mbine, asta și poate ca urmare-a faptului că hotelul avea 3 stele. Curat, dar... prea simplu. Dac-aș fi stat la ”Imperial” în Viena, am bănuiala că nu m-ar fi apucat niciun amoc, ba dimpotrivă). 

- având în vedere că urma să n-am de făcut nimic după serviciu, eram chitită să citesc asiduu și să scriu cu hărnicie pe blog. Haaaa, îmi ziceam, să vezi tu ce spor o să am. Mda, cum să nu. N-am citit nimic, iar în ceea ce privește scrisul, vedeți și voi... Nu știu de ce, nu m-am putut aduna deloc. 

- nici într-o zi n-am putut bea cafea după placul inimii. Dimineața la micul dejun, apoi la serviciu una... și cam basta, că nu se găsea nicio cafenea în apropiere de hotel (iar cea pe care-o serveau ei avea gustul și consistența unei fierturi de perje). De câteva ori, după serviciu, am bătut drumul până la prima cafenea, dar îți pierea tot cheful.

- micul dejun a fost acceptabil (manjabil, vorba soțului Monicăi Lovinescu), dar nu au variat deloc. As in ”de-loc”. Să nu mai văd omletă, cârnăciori și musli în următoarele minim șase luni, că țip. 

- o ședere de genul ăsta se poate dovedi relativ costisitoare. Nu prea ai unde să mănânci seara decât la felurite localuri sau în restaurantul hotelului, ceea ce, mna, după niște săptămâni devine cam scump, chiar dacă nu comanzi trufandale.

- eu nu sunt tocmai o persoană socială, v-am mai zis asta. Eh, acolo a trebuit să socializez, nu glumă. Hai la bere, hai să mâncăm, ce facem în seara asta. Sigur, aș fi putut să refuz, dar și-așa am o imagine de ciudată pentru că mai demult n-am avut de lucru și le-am zis că-mi place muzica clasică. N-am vrut să mai pun paie pe foc.

Având în vedere toate acestea, concluzionez că... a fost frumos, bine că s-a terminat 🙂 (dar în continuare sunt disponibilă pentru un sejur similar la ”Imperial” în Viena, mulțumesc anticipat).