Peripețiile mele în vest continuă (pentru încă o săptămână, după care mi se încheie stagiul planificat aici). La serviciu ne luăm periodic cu mâinile de cap și încercăm să rămânem în parametri normali în ceea ce privește interacțiunea cu Adolf, Morticia, Omul-Cașcaval - nu întrebați, am colegi creativi - și încă vreo câțiva (Adolf și Morticia sunt porecle, în caz că vă-ntrebați). Dar azi nu vorbim despre ei, ci despre locurile pe unde m-am plimbat weekend-ul trecut.
Cel mai apropiat oraș de locul unde sunt e Dortmund, așa că sâmbătă dis-de-dimineață, în tren și la drum. N-am avut așteptări, și bine c-a fost așa: orașul ăsta s-a dovedit a fi printre cele mai banale, anoste, plictisitoare și lipsite de orice chelcășoz locații peste care-am dat în Germania - și nu se poate spune că n-aș fi văzut multe până acum.
Serios, n-are nimic deosebit. Ni-mic. N-am simțit nevoia să fac nicio fotografie, cu excepția celei de mai jos.
După cum se vede, la Dortmund nu zboară porcii, dar zboară în schimb rinocerii (din ce mi-am dat seama, e o reminiscență din perioada Campionatului Mondial de Fotbal din 2006).
Și cu asta, basta. M-am plimbat vreo 4 ore în total, am băut o cafea, am mâncat ceva și am toooot constatat cât de sec și neospitalier e orașul. Mi-am satisfăcut curiozitatea în ce-l privește, dar nu văd niciun motiv pentru a mai reveni vreodată.
A doua zi, însă... a fost cu totul și cu totul altceva: am ajuns din nou într-un oraș pe care-l iubesc foarte mult - cel mai drag oraș din Germania și al treilea în topul meu personal, după Viena și New York. Orașul în care-am petrecut cel dintâi Crăciun cu jupânul, în 2005 și unde se poate spune că m-am îndrăgostit de această țară.
Köln. Aici a prins contur visul meu de-a trăi în Germania. La nivel sufletesc, mă leagă ceva indisolubil de locul ăsta.
Mi-am simțit sufletul invadat de fericire de cum am ieșit din gară și am dat cu ochii de...
... Domul din Köln. De departe cea mai impresionantă construcție pe care-am văzut-o vreodată. A fost construit pe parcursul a mai bine de 200 de ani și, cu o înălțime de 157 de metri, este cea mai mare biserică din Germania și una din cele mai mari din lume. Pentru mine, nu are egal. Am petrecut minute în șir doar ținând pe capul pe spate, contemplându-l și spunându-i în gând ”bine te-am regăsit, ce dor mi-a fost de tine...”.
Am intrat, am ascultat orga (era slujbă), nu am cuvinte să descriu cum sună... și am aprins lumânări. Mi s-a pus un nod în gât. De ce, în loc să-i povestesc mamei ce bucuroasă sunt că am ajuns din nou la Köln, n-am putut decât să-i aprind o lumânare? De ce-a plecat? Și bunica... ar fi fost atât de mândră de mine...
Întrebări care mă vor arde pentru tot restul de vieții, regrete care vor face mereu parte din mine.
Ziua a continuat cu o întâlnire... cu una dintre cititoarele mele 🙂 A fost frumos, emoționant, nici n-am simțit cum a trecut timpul 🙂 Am sporovăit, băut cafea, mâncat la o terasă din fața Domului (de unde m-am zgâit la dânsul, copleșită de măreția lui, deși nu-l vedeam pentru prima dată) și ne-am plimbat amândouă cu autobuzul turistic. A., țin să-ți spun și aici că a fost minunat să te întâlnesc 🙂 și mi-ai făcut o mare bucurie.
Nu-mi venea să mai plec... magia acestui loc mă învăluise complet.
”Ne vom revedea”, i-am promis Köln-ului, în timp ce trenul ieșea din gară. Și așa va fi, pentru că o parte din sufletul meu a rămas acolo.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu