Dacă aventura de la centrul de trageri a fost o experiență tipic americană, am avut ocazia de-a ”gusta” un pic și din aerul autentic al Hollywood-ului. Și asta nu doar o dată, ci de trei ori, la trei spectacole desfășurate la Hollywood Bowl - un amfiteatru situat pe Hollywood Hills, devenit celebru pentru evenimentele organizate aici (cu toate că, fiind în aer liber, nu beneficiază de-o acustică tocmai extraordinară. Dar asta n-am băgat de seamă decât la unul dintre spectacole și nici atunci nu m-a deranjat prea mult).
Locația are un aer șic-boem și ceea ce mi-a plăcut este că poți bea sau chiar mânca în timpul reprezentațiilor. Da, inclusiv alcool - bere sau vin, pe care le găsești de cumpărat la standurile din incintă. Nu, n-am văzut pe nimeni care să abuzeze de asta.
”Mamma Mia”
Probabil unul dintre cele mai cunoscute musical-uri care se vor fi scris vreodată, devenit un clasic al genului. Personal, nu pot spune că mă dau în vânt după musical-uri (deși ”Sunetul Muzicii” îmi place foarte mult), dar ”Mamma Mia” beneficiază de discografia absolut genială a formației ABBA, al cărei fan sunt. A fost un spectacol pe care l-aș descrie ca... nostalgic, mi se pare cel mai adecvat termen. Prestația actorilor a fost extraordinară - îmi pot imagina că nu e deloc ușor să ”duci” live un musical.
De aici nu am video, dar am găsit pe Youtube un filmuleț de la repetițiile spectacolului la care am mers și noi.
Iată, cam așa a fost 🙂
De aici nu am video, dar am găsit pe Youtube un filmuleț de la repetițiile spectacolului la care am mers și noi.
Iată, cam așa a fost 🙂
Partea proastă e că nu am foarte multe amintiri despre acest spectacol. În dimineața respectivă veniserăm de la New York și eram frântă de oboseală, diferența suplimentară de fus orar (trei ore față de New York, nouă față de Germania) îmi dădea, la propriu, sâcâitoare dureri de cap. Biletele fuseseră cumpărate mai demult și de aceea nu am putut amâna, deși ”Mamma Mia” ar fi meritat cu siguranță mai mult din partea mea.
Îmi aduc aminte însă de vocile actorilor, care cântau curat și din tot sufletul. Și de modul absolut genial în care
piesele se potriveau contextului și despre cât de bine erau integrate
în, sau printre replici.
Și-mi mai aduc aminte de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da.
Lionel Richie & Mariah Carey
Simplul fapt de-a le scrie numele îmi dă și acum fiori. Un concert live îmbogățește sufletul, am mai scris despre asta. Iar eu i-am ascultat pe acești doi artiști în spațiu și timp real. Ba chiar mai mult: am cântat împreună cu ei.
Da, am avut emoții. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, am fost în pragul lacrimilor (inclusiv în poza de mai jos, făcută înainte de-a intra în amfiteatru, aveam un nod în gât). De fapt și-acum, retrăind totul pe măsură ce scriu și revăzând imaginile filmate de jupân, simt că-mi vine să adăp șoarecii.
Și cum ar fi putut fi altfel? Adolescența mea a fost și cu ei. Am dansat cu primul meu prieten pe melodiile lui Mariah. Versul ”Hello, is it me you're looking for?” mă ducea cu gândul la câte-un fost care uitase numărul meu de telefon. Acum, nu-mi venea să cred că vor fi la câțiva metri de mine și-i voi asculta.
Mariah Carey a deschis concertul și am trăit un moment de... grație. Abia așteptam s-o văd și, mai ales, s-o aud live. Vocea, acea voce pe care aș recunoaște-o la orice oră....
De auzit, am savurat-o. De văzut însă, n-am văzut-o. Cele două ecrane gigantice instalate de-o parte și de alta a scenei au rămas stinse pe tot parcursul recitalului ei. O defecțiune, a spus unul dintre plasatori. Mmm, nu știu ce să zic. În mod absolut, nu-i așa, curios, defecțiunea s-a remediat înainte de recitalul lui Lionel Richie. Și la niciunul din celelalte două spectacole pe care le-am văzut la Hollywood Bowl n-au fost probleme cu ecranele.
”Probabil nu vrea să se vadă cât s-a îngrășat”, am comentat, amintindu-mi de un articolaș zărit într-un tabloid.
Dar parcă mai conta asta? Când a început să cânte, anii au zburat într-o clipă și aveam din nou 13 ani. A interpretat câte-o piesă de pe fiecare dintre albumele ei și-a ales numai hit-uri. ”My All”, ”Touch My Body”, ”Hero”, ”Vision of Love”, ”Butterfly” sunt doar câteva exemple, din ce-mi mai aduc acum aminte.
La ”Hero” mi-au dat lacrimile. A fost cântecul unei trecătoare iubiri din adolescență.
”My All” 🙂
O cunoștință, căreia i-am povestit de problema defecțiunii (să zicem) ecranelor, a opinat cu acreală de atotcunoscător că ”sigur făcea playback și de-aia n-a vrut să fie văzută de aproape”. Geez, îi iubesc pe ”cunoscătorii” ăștia ca pe proverbialul pui de curcă chior. Serios, nu-i nevoie să ai ureche muzicală sau să fii ”connaisseur” pentru a-ți da seama că interpretarea e live.
După o pauză de vreo 20 de minute, a venit Lionel Richie. Și-a cântat minunat și ne-a invitat să cântăm alături de el. Cam așa:
L-ați auzit? ”Help me now”. And we did 🙂🙂🙂
Am cântat împreună cu el și refrenul hit-ului ”Say you, say me”, dar de la cântecul ăsta nu am video. Pentru că pe parcursul interpretării ne-am ținut de mână 🙂
Mi se face ”pielea de găină” amintindu-mi. A fost o atmosferă extraordinară. Lionel Richie este un adevărat showman, dincolo de faptul că e un artist atât de înzestrat și de prolific. Și are talentul de a-și seduce publicul, în cel mai frumos sens al cuvântului.
Am realizat că nu prea suntem cunoscători ai discografiei lui - în afară de cele două piese menționate, am mai recunoscut cel mult vreo trei cântece. Printre ele, și ”We are the world” - melodia lui Michael Jackson. Dar ne-au plăcut mult și piesele pe care le ascultam pentru prima dată.
Felix Mendelssohn-Bartholdy
S-ar putea spune că nu prea are ce căuta în înșiruirea asta, nu? Și totuși, la Hollywood Bowl se susțin numeroase concerte simfonice. Mi-ar fi plăcut să-l ”prind” pe Gustavo Dudamel, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, m-am bucurat să audiez pentru prima dată orchestra Los Angeles Philharmonic (al cărei principal dirijor a fost și Zubin - timp de 16 ani).
Un aspect, hai să-i zicem oarecum inedit, a fost că la pupitru s-a aflat o dirijoare, pentru care acest concert a reprezentat debutul la Hollywood Bowl. Karina Canellakis. Nu mai auzisem de ea până atunci, dar mi-a plăcut cum a ”sunat” orchestra sub bagheta ei.
Bine, mie-mi place oricum foarte mult Mendelssohn, pe care-l consider foarte ”ascultabil” (adică nu are muzică de-aia grea, gen Mahler sau Bruckner) și melodios. Abia la acest concert s-a resimțit oarecum acustica inadecvată, însă nu într-atât încât să ia din plăcerea audierii.
În repertoriu (excelent ales, în umila-mi opinie) s-au regăsit uvertura ”Visul unei nopți de vară” (foarte potrivită alegerea pentru ultima noastră seară la Hollywood Bowl 🙂), Concertul pentru vioară în Mi Minor și Simfonia a IV-a. Mi-am permis să beau un pahar de vin, care-a mers cu muzica lui Mendelssohn ca vrăjit.
De asemenea, foarte inspirată a fost alegerea dirijoarei pentru bis. După ce ultimele acorduri ale Simfoniei s-au stins, a ieșit doar o dată pentru aplauze și apoi a făcut semn orchestrei. Bine ales momentul, pentru că o parte dintre spectatori se grăbeau deja spre ieșire (fapt de înțeles, având în vedere că era o adevărată provocare să-ți scoți mașina din parcare). S-au oprit însă cu toții încă de la primele note și-au rămas să asculte până la final 🙂
Îl recunoașteți, desigur... 🙂
Articolul acesta a fost cel din urmă despre Los Angeles - și-a fost neașteptat de emoționant să-l scriu. În următorul episod al serialului vom vorbi despre luminile Las Vegas-ului... și despre cele 41 de grade Celsius, printre altele. Ah, și despre cum NU am devenit milionară, deși parol că am făcut demersuri în acest sens 😃
Mariah Carey a deschis concertul și am trăit un moment de... grație. Abia așteptam s-o văd și, mai ales, s-o aud live. Vocea, acea voce pe care aș recunoaște-o la orice oră....
De auzit, am savurat-o. De văzut însă, n-am văzut-o. Cele două ecrane gigantice instalate de-o parte și de alta a scenei au rămas stinse pe tot parcursul recitalului ei. O defecțiune, a spus unul dintre plasatori. Mmm, nu știu ce să zic. În mod absolut, nu-i așa, curios, defecțiunea s-a remediat înainte de recitalul lui Lionel Richie. Și la niciunul din celelalte două spectacole pe care le-am văzut la Hollywood Bowl n-au fost probleme cu ecranele.
”Probabil nu vrea să se vadă cât s-a îngrășat”, am comentat, amintindu-mi de un articolaș zărit într-un tabloid.
Dar parcă mai conta asta? Când a început să cânte, anii au zburat într-o clipă și aveam din nou 13 ani. A interpretat câte-o piesă de pe fiecare dintre albumele ei și-a ales numai hit-uri. ”My All”, ”Touch My Body”, ”Hero”, ”Vision of Love”, ”Butterfly” sunt doar câteva exemple, din ce-mi mai aduc acum aminte.
La ”Hero” mi-au dat lacrimile. A fost cântecul unei trecătoare iubiri din adolescență.
”My All” 🙂
O cunoștință, căreia i-am povestit de problema defecțiunii (să zicem) ecranelor, a opinat cu acreală de atotcunoscător că ”sigur făcea playback și de-aia n-a vrut să fie văzută de aproape”. Geez, îi iubesc pe ”cunoscătorii” ăștia ca pe proverbialul pui de curcă chior. Serios, nu-i nevoie să ai ureche muzicală sau să fii ”connaisseur” pentru a-ți da seama că interpretarea e live.
După o pauză de vreo 20 de minute, a venit Lionel Richie. Și-a cântat minunat și ne-a invitat să cântăm alături de el. Cam așa:
L-ați auzit? ”Help me now”. And we did 🙂🙂🙂
Am cântat împreună cu el și refrenul hit-ului ”Say you, say me”, dar de la cântecul ăsta nu am video. Pentru că pe parcursul interpretării ne-am ținut de mână 🙂
Mi se face ”pielea de găină” amintindu-mi. A fost o atmosferă extraordinară. Lionel Richie este un adevărat showman, dincolo de faptul că e un artist atât de înzestrat și de prolific. Și are talentul de a-și seduce publicul, în cel mai frumos sens al cuvântului.
Am realizat că nu prea suntem cunoscători ai discografiei lui - în afară de cele două piese menționate, am mai recunoscut cel mult vreo trei cântece. Printre ele, și ”We are the world” - melodia lui Michael Jackson. Dar ne-au plăcut mult și piesele pe care le ascultam pentru prima dată.
Felix Mendelssohn-Bartholdy
S-ar putea spune că nu prea are ce căuta în înșiruirea asta, nu? Și totuși, la Hollywood Bowl se susțin numeroase concerte simfonice. Mi-ar fi plăcut să-l ”prind” pe Gustavo Dudamel, dar n-a fost să fie. Chiar și așa, m-am bucurat să audiez pentru prima dată orchestra Los Angeles Philharmonic (al cărei principal dirijor a fost și Zubin - timp de 16 ani).
Un aspect, hai să-i zicem oarecum inedit, a fost că la pupitru s-a aflat o dirijoare, pentru care acest concert a reprezentat debutul la Hollywood Bowl. Karina Canellakis. Nu mai auzisem de ea până atunci, dar mi-a plăcut cum a ”sunat” orchestra sub bagheta ei.
Bine, mie-mi place oricum foarte mult Mendelssohn, pe care-l consider foarte ”ascultabil” (adică nu are muzică de-aia grea, gen Mahler sau Bruckner) și melodios. Abia la acest concert s-a resimțit oarecum acustica inadecvată, însă nu într-atât încât să ia din plăcerea audierii.
În repertoriu (excelent ales, în umila-mi opinie) s-au regăsit uvertura ”Visul unei nopți de vară” (foarte potrivită alegerea pentru ultima noastră seară la Hollywood Bowl 🙂), Concertul pentru vioară în Mi Minor și Simfonia a IV-a. Mi-am permis să beau un pahar de vin, care-a mers cu muzica lui Mendelssohn ca vrăjit.
De asemenea, foarte inspirată a fost alegerea dirijoarei pentru bis. După ce ultimele acorduri ale Simfoniei s-au stins, a ieșit doar o dată pentru aplauze și apoi a făcut semn orchestrei. Bine ales momentul, pentru că o parte dintre spectatori se grăbeau deja spre ieșire (fapt de înțeles, având în vedere că era o adevărată provocare să-ți scoți mașina din parcare). S-au oprit însă cu toții încă de la primele note și-au rămas să asculte până la final 🙂
Îl recunoașteți, desigur... 🙂
Articolul acesta a fost cel din urmă despre Los Angeles - și-a fost neașteptat de emoționant să-l scriu. În următorul episod al serialului vom vorbi despre luminile Las Vegas-ului... și despre cele 41 de grade Celsius, printre altele. Ah, și despre cum NU am devenit milionară, deși parol că am făcut demersuri în acest sens 😃
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu