Ultima noapte în Bayreuth

Nu sunt în stare să scriu prea multe (după cinci zile în care am ”demolat”, practic, apartamentul unde am locuit în ultimii nouă ani, nu dispun de cine știe ce energie), dar am zis să marchez cumva acest moment. 

Acțiunea ”mutarea” a debutat sub deviza împrumutată de la o foarte dragă prietenă - ”aruncăm juma' de casă” - și am purces să sortăm cu elan. După vreo 14 saci (mari și stabili) numai de textile și încălțăminte - deci nepunând la socoteală tot ceea ce însemna hârtie și alte mărunțișuri - ne-am uitat lung unul la altul. Cum a fost posibil să păstrăm atâtea inutilități și mai ales, pe barba profetului, de ce?! 

Am continuat să sortăm, ne-am dus să mai cumpărăm saci, când am terminat se contabilizau 23. Repet: 23 de saci de îmbrăcăminte și pantofi. Unele lucruri fuseseră purtate o singură dată. Am donat totul la biserică. In-cre-di-bil. La asta se adaugă vreo câteva cutii mari (MARI) cu hârtie. Enorm de multă hârtie. Cele mai felurite documente, în parte vechi de vreo zece ani. Clar, pe vremea aia n-o aveau nemții p-asta cu ecologia, protecția mediului și alte bla-bla-uri pe care le predică entuziasmați de niște ani buni încoace. 

Sortarea hârtiilor a fost ca un fel de flashback, o călătorie în timp și un prilej de retrospectivă. Nu ne-a fost ușor să ne găsim drumul în Germania, iar mărturie stau printre altele sutele de răspunsuri la aplicațiile pe care le trimiteam eu cu 9-10 ani în urmă (majoritatea în scris, pe-atunci E-Mail-ul era pentru multe companii opțional, nu uzual ca acum). De ce-oi fi păstrat răspunsurile negative, habar n-am. Probabil dintr-un fel de paranoia de tipul ”să nu arunc nimic, nu se știe când îmi trebuie”. Facturi demult achitate (”cum să le aruncăm, dacă ne acuză că nu am plătit și nu putem dovedi?”), înștiințări mai mult sau mai puțin îmbucurătoare, contracte vechi, copii după contractele vechi și multe, foarte multe altele. Am rupt maldăre peste maldăre de maculatură. Ne-am amintit, am oftat, am inspirat adânc. 

Se încheie o etapă. Sau aș putea spune chiar, o eră. Știu deja că n-o să-mi fie dor de Bayreuth. E adevărat că aici am ”deschis ochii” în ceea ce privește viața în Germania, aici am învățat limba, aici am trăit mai bine de un deceniu. Dar tot aici mi-a fost și amar. Nu am motive de nostalgie și nici nu-mi doresc să mai revin vreodată în acest oraș.

Acestea fiind zise, mă duc la culcare. Mâine mă trezesc devreme. Parcă puteam încheia ca oamenii normali etapa asta? Păi n-aș mai fi fost eu 🙄 Dis-de-dimineață am o programare la dentist, pe care n-am mai avut în ce zi s-o strecor. Că doar de ce să plece omu' relaxat când se poate așterne la drum cu maxilarul amorțit? 

Deci mâine plecăm, urmând ca jupânul să mai revină o dată pe final de lună, în scopul predării locuinței (acțiune pentru care nu e necesară augusta-mi prezență). Prin urmare, de-acum înainte ne citim din noua noastră casă. 

De la Hamburg 🙂🙂🙂