Un text lung despre un început greu

Ugh. Am început miercuri noul serviciu și cu greu m-am adunat să scriu acum. Nu sunt deloc sigură că mai scriu săptămâna viitoare (la drept vorbind, aș fi destul de surprinsă dacă s-ar întâmpla). 

Sinceră să fiu, nu mi-e nici mie prea clar ce mi se întâmplă și de ce actualmente mă găsesc într-un hal de depresie cum nu-mi amintesc să mai fi experimentat. M-am tot analizat zilele astea și am ajuns la concluzia că nu eram pregătită, încă, pentru un nou început - în care am plonjat pe modelul ”bâlbâdâc”. Evident, acum e prea târziu să mă răzgândesc, așa încât m-am setat pe modul ”do or die”. 

Timp de trei zile am avut parte de un proces de training atât de intens, cu atât de multă informație complet nouă efectiv ”pompată” în continuu, încât nu o dată simțeam că mi se face greață, la modul fizic. Nu e deloc un mod prea smart de-a învăța pe cineva ceva. Și sunt în măsură să știu bine asta; timp de 8 ani am învățat eu pe alții. Ce să zic, mi-ar fi plăcut o profesoară ca mine. Mereu atentă la feedback, mereu preocupată să nu fie prea mult și prea dintr-odată, motivând și încurajând, stimulând pe celălalt să gândească diferitele proceduri cu glas tare, ca să-și fixeze ideile și să înțeleagă mai bine. Mi se dusese faima că ”predau” bine, motiv pentru care am și fost relocată timp de trei săptămâni, după cum poate unii dintre voi vă mai amintiți.

Cum a fost începutul aici? De cum am ajuns, mi-am luat în primire biroul (pe care mă aștepta un laptop, cu un post-it cu numele meu pe el; nice touch, mi-am zis la momentul respectiv), apoi noul șef (cel care fusese și la interviu) m-a băgat într-un ”meeting” să-mi prezinte domeniul de activitate. După 3 ore de prezentare deopotrivă în engleză și germană, cu 'jdemii de grafice și terminologie cu totul nouă pentru mine (logistică feroviară; sincer, vă puteți închipui ceva mai fermecător? Mai ales predată la modul hei-rup), îmi fierbeau creierii. Dar n-am avut timp să-i răcoresc, pentru c-am intrat în ”proceduri” cu o tipă care, ce-i drept, explică bine, dar e la fel de echilibrată emoțional ca o curcă la menopauză. Și dă-i și bagă. Un soft cu totul nou, aplicații peste aplicații, notează aia, notează ailaltă, alte proceduri, excepții, ”ce-faci-în-caz-că”-uri și, credeți-mă, o sută și una de mii de chestii. Ai înțeles? Bun, treci la locul tău, îți dau două studii de caz, citește-le și spune-mi cum le-ai rezolva. 

Identific problema în ambele situații și propun rezolvările corecte, îmi permit să fiu mândră de mine cinci secunde, ok, acum că le știi face pe-alea să trecem să-ți predau altceva. Oare la ăștia-n firmă o fi permis să respiri? Măcar așa, din când în când, să nu uiți cum se face... 🙄 N-am când să cuget la asta, purcedem la alte ”proceduri”, 'ai de capu' meu, vorba aia, mai bine mă făcea mama știți-voi-ce... 

Joi a fost cam la fel, cu trei variațiuni în programul oricum ticsit:

-  am încercat să verbalizez etapele unui proces destul de stufos, ca să-mi clarific pașii; madam m-a ușuit că nu avem timp de așa ceva. Oooookkkk....

- am primit alte două situații de rezolvat; le-am făcut corect și p-astea și am încercat să-i explic cum am raționat. Iar m-a ușuit. 

- după cum îmi indicase șeful în prima zi, încercasem să parcurg singură anumite etape în aplicația-test (care basically pentru asta e concepută; să testezi, să simulezi, să înveți în ea, practic n-ai ce greși acolo). Cucoana s-a opărit masiv că de ce ”fac de capul meu” și că ”aici nu avem nevoie de oameni care să știe totul”. 

Da' ia mai du-te de te-mpușcă, madam.

Așa stând lucrurile, joi am ajuns acasă cu lacrimile în nas și am bocit până la culcare. Mă durea capul îngrozitor, eram epuizată de cât de mult mi se băgase pe gât în numai două zile, supărată că fusesem pe nedrept pusă la colț și total demotivată. Oare mulți angajați or fi avut care să priceapă atât de rapid încât, fără să fi avut pic de cunoștințe anterioare în branșă, să poată rezolva imediat diverse cerințe? La asta se adăuga faptul că atmosfera era destul de austeră; toți lucrau în liniște deplină, fără să scoată o vorbă ore-n șir. Pricep eu, muncă-muncă, da' mai zice careva o glumă, mai una, mai alta... Nimic, frate, doar țaca-paca în taste. 

Vineri am avut o surpriză. ”Nu-ți face griji din cauza lui X”, îmi zice șeful de cum ajung, ”așa e ea, se inflamează repede, noi ne-am obișnuit cu felul ei de-a fi”. Aha, deci a remarcat și el ce se întâmplase în ziua anterioară (nu că m-aș fi plâns eu, nici vorbă). I-am spus că n-am făcut decât să mă ”joc” în sistemul de testare, foarte bine, asta e și ideea, zice, las-o pe X că așa e ea. 

No bine, așa o fi și bravo vouă că v-ați obișnuit cu ea, da' io ce vină am? Oricum, cucoana a fost mult mai ok față de mine apoi, de unde am dedus că probabil i-o fi spus ceva între patru ochi. Acum are concediu până pe 28 iulie, să vedem cum o fi persoana care mă ”preia” de mâine încolo și pe care nu o cunosc încă.

In other news, de marți până joi sunt la Paris. Nu faceți ochii mari, că nu-i nici pe departe atât de glamour cum ar putea părea. Pasămite acolo e sediul central al companiei și e politica lor să-i ducă pe noii angajați să fie prezentați tuturor. Aparte de asta, în Paris mai lucrează doi asistenți, care ar urma să-mi mai arate diverse (eu fiind unicul asistent din Hamburg, ce pleașcă pe capul meu!). Cu mare plăcere m-aș fi lipsit de trambalarea asta, dar cine m-a întrebat? 

Altminteri, naveta e neașteptat de ușoară, munca e (ironia sorții ) exact ce-mi doream pe vremea când trudeam în depozit: birou, stând comod pe scaun, trăgând din cafea - și nu mă pot plânge de program. 

Dar, apropo de ceea ce spuneam la început, cred că  nu eram pregătită pentru asta, încă. 

N-am mai avut un concediu real de anul trecut din vară. 

Am muncit pe brânci, cu vârf de intensitate în octombrie-decembrie. 

Am fost foarte singură, după mutarea jupânului la Hamburg și asta m-a ”erodat” moral. 

Accidentul, cu tot ce a implicat. 

Despărțirea de un serviciu unde am petrecut 8 ani și care-mi devenise un fel de a doua natură.  

Mutarea, epuizantă.

Adaptarea la un loc nou - chiar dacă orașul e splendid, schimbările sunt multe și nu tocmai ușor de ”digerat”. 

Aș mai fi avut nevoie de măcar o lună de odihnă, însă n-a fost posibil. Mi-a fost teamă să refuz postul, nu aveam încredere că voi găsi curând altceva. Cred că am cerut prea mult de la mine (ca de obicei, ar zice lumea care mă cunoaște).

Dar cum ziceam - de-acum am intrat în horă, trebuie să joc. Până una-alta, sunt în depresie, dar n-am decât să-ncerc să înot în ea și, sper, să ies la mal.

Ne citim... când oi fi în stare. 

PS, că uitasem să vă zic: soft-ul e în engleză. Interacțiunea dintre noi (aia care e, fie și numai pentru a mi se explica diverse ori a mi se trasa diferite sarcini) e-n germană. Iar Help Desk-ul - care e localizat în Paris - scrie în franceză. ”Ouvrir un dossier”, am citit căpiată într-un mail de la ei.

Na poftim, Greto, experiență internațională ți-a trebuit, experiență internațională ai găsit. Joac-o p-asta!