”Breșă” de-o zi în Home Office

Ce ți-e și cu izolarea asta.... rămâi fără pic de inspirație. Nu c-aș mai fi fost eu deosebit de vrednică nici înainte, dar orișicât. Acuma nu mai sunt nici cât eram odinioară. 

(Chestiune care, la drept vorbind, mă agasează.... Mai citesc unele bloguri ai căror autori sunt în continuare în izolare și nu pricep de unde au oamenii ăștia inspirație de scriu aproape în fiecare zi, deși ei nu ies decât până la cumpărături? Cred că de fapt asta nu e decât încă o dovadă că nu sunt atât de înzestrată pe cât aș fi putut crede la un moment dat). 

'n fine. Ieri s-a petrecut o abatere de la ceea ce-a devenit cotidianul meu, în sensul că m-am dus la serviciu și-am zis să vă povestesc primele impresii după ”scos capul de la cutie”. 

(Nu, n-am terminat cu Home office-ul. Pentru că merg cu transportul în comun, șefu' consideră că e încă prea riscant. Cică de la începutul lui iulie, dacă n-o ia razna situația până atunci. Ieri m-am dus la birou pentru că urmau să ne viziteze niște clienți și un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu, că ar putea fi interesant și constructiv). 

Și deci m-am dus. Nu dădeam pe-afară de încântare, dar fie vorba-ntre noi, nici n-am știut când s-a dus ziua. Asta deși m-am trezit la 6 în loc de 7:30, not cool. Dar. Altfel e totuși la birou, cu toți colegii, mai schimbi o vorbă, te mai miri ce bătut în cap e cutărică, ”aaaa, stai că mi-a scris și mie bazaconii”, hahaha, altfel trece timpul și parcă ai și spor mai mult. 

Da... știu că aparent asta contrazice articolul în care preamăream Home office-ul, dar numai aparent. Reiterez faptul că m-am dus numai o zi. Tot ce-am scris acolo rămâne valabil.

Nu, nu au sosit creveții, în caz că vă-ntrebați. 

Pe drumul de întoarcere a fost ciudat tare. Era oră de vârf (trecut de 17, când foarte mulți oameni ies de la muncă), dar metroul era aproape gol. Nici măcar nu erau toate scaunele ocupate, și merg destul de mult, schimbând și metroul - practic ”tai” orașul în două. S-ar zice că asta-mi oferă o perspectivă destul de realistă. Nu prea dă lumea-n brânci să revină la muncă, lucru cert. 

M-am bucurat mult să revăd centrul, fie și numai de la geamul metroului. Chiar îmi fusese dor.

Altminteri, nu am observat ca lumea să se fi destins - sau relaxat, cum se spune acum - prea mult, deocamdată. Pe peron nu poartă cu toții masca (în metrou da, este obligatoriu și la difuzoarele din stații rulează cu regularitate un avertisment în acest sens), dar păstrează distanța, se uită unii la alții cu suspiciune în priviri, sunt încruntați și pierduți în gânduri. 

Poate e mai bine așa. Nu cred că excesul de optimism ne-ar face vreun serviciu. 

N-am nicio concluzie. A fost ciudat și-aseară eram frântă de oboseală. Dar cred că totuși nu-mi va fi prea greu să mă reacomodez. Deși de lamentat nu sunt deloc sigură că n-o să mă jelesc pe-aici, măcar în prima săptămână 🙄