marți, 22 septembrie 2020

Creta, un paradis de stâncă și cleștar (IV)

Puhoi de vreme pare să fi trecut de când ne-am întors din Creta... dar e suficient să-nchid ochii și să chem amintirile pentru a mă regăsi, fie și pentru câteva clipe, acolo. Revăd iarăși marea în necuprinsul ei albastru și orizontul inundat în lumina apusului, aud cicadele susurând în copaci. 

Una dintre marile mele dorințe fusese aceea de-a vizita Palatul din Knossos, care este punctul central al legendei Minotaurului - de fapt nu atât palatul în sine, cât labirintul mitologic unde (se spune că) sălășluia creatura jumătate om, jumătate taur. Mitologic în adevăratul sens al cuvântului, întrucât... nu există.

După o călătorie de 80 de kilometri cu mașinuța noastră închiriată am ajuns la Heraklion, capitala insulei Creta și am găsit cu ușurință locul pe care îl căutam. Nu erau mulți vizitatori la intrare și abia ne așezaserăm la rând la bilete, când asupra noastră s-a năpustit o amazoană cu șapcă.

- Bună ziua, ce limbi vorbiți? se stropși ea, imperativă.

- Bună ziua, engleză și germană, am răspuns nițel împăiați (”ce ți-a cășunat pe noi, madam?!”). 

- Aha, zise amazoana edificată și dând-o rapid pe limba lui Goethe, foarte bine, eu sunt ghid și tocmai îmi alcătuiesc grup. Vă interesează? Numai zece euro de persoană, trebuie să vă decideți acum pe loc, că eu nu am timp, îmi fac grupul și plec imediat!

Da' pleacă, Frau, că noi nu te reținem.

- ... și dacă nu vă luați ghid, o să vă uitați pe-acolo degeaba și n-o să înțelegeți nimic!, enunță amazoana pe un ton sentențios.

Ei taci, să n-am parte de Joițica. Ăsta zic și eu mod de-a pune pe fugă niște potențiali mușterii. Ești tu sigură că n-o să înțeleg nimic? Poate sunt profesoară de istorie (nu sunt). Sau poate sunt pasionată de mitologie greacă de la zece ani (sunt), am citit ”Iliada” în versuri (la 16 ani) și-n clasa unșpea am discutat timp de o oră, cu proful de literatură universală, numai despre scutul lui Ahile (true story). Zici tu că habar n-am de legenda Minotaurului, despre Tezeu și firul Ariadnei? Stai jos, ai 4 pe ziua de azi. 

Ne-am cumpărat bilete, am renunțat și la audio guide (se deteră naibii, nu mai erau niște chestii la care să asculți, ci niște dispozitive monstruoase, cu ecran, pe care puteai vedea în 3D ”cum trebuie să fi arătat probabil cutare intrare pe vremea civilizației minoice”) și am hotărât că asta e... am venit să ne uităm, nu să ne scoată cineva la tablă. Citim inscripțiile și tăblițele și cu asta rămânem.

Trecând direct la concluzie, aș putea spune că Palatul din Knossos a fost o dezamăgire pentru mine. Tot ceea ce se poate vedea sunt niște ruine, coloane reconstituite și grămezi de pietre (astea măcar păreau să fie originale... ca să zic așa 🙄).


Nu am fi fost cu mult mai câștigați nici dacă am fi cedat insistențelor amazoanei; trecând pe lângă niște grupuri de turiști care aveau ghid, am tras nițel cu urechea. Prelegerea începea cu o scurtă istorie a civilizației minoice și continua cu legenda Minotaurului. Pentru cea dintâi n-aș fi avut răbdare (și oricum, nu ar fi avut relevanță în măsura în care nu o puteai încadra în context), iar pe a doua o știam demult - și din moment ce labirintul nu există, nu prea avea ”sare și piper”...). 

Am umblat de colo-colo, am citit inscripțiile, ne-am ferit pe cât s-a putut de soarele lipsit de compasiune și am admirat un domn tacticos, care-și făcea plimbarea fără să se sinchisească absolut deloc de turiști. 

Ar fi o exagerare să spun că am fost dezamăgită, dar n-am regăsit nici pe departe fiorul la care m-aș fi așteptat. Am rămas așa, cam mofluză. Practic eu venisem să-l vizitez pe Minos, dar Minos nu era acasă. I-am istorisit omului legenda, am mai efectuat câteva fotografii, am admirat câteva fresce și ne-am îndreptat spre ieșire. 

Din magazinul turistic nu am vrut să cumpăr nimic. Nu numai dintr-un sentiment de revoltă pentru că nu găsisem ceea ce venisem să caut, dar și pentru că din punctul meu de vedere nu prea era nimic de cumpărat. 
 
A fost singurul loc unde toate suvenirurile erau la suprapreț. Și măcar de-ar fi fost interesante, dar predominau cărțuliile despre civilizația minoică, magneți, statuete de-un kitsch sinistru (printre altele, zeițe cu sâni cam supradimensionați), tricouri și căni cu fresca din stânga (despre care am reținut că datează din anul 1500 înainte de Christos), machete din lut ale unor locuințe din antichitate, oglinjoare de buzunar cu decorațiuni amintind de labirint... 

Per total, nimic de natură să-mi rămână în amintire. Ceea ce nu înseamnă că am regretat vizita, deși ne-a încercat o oarecare părere de rău pentru cei 30 de euro (15 de persoană), pe care i-am dat pe bilete. Ne-ar fi părut și mai rău dacă am fi dat încă 20 lui Frau cea hotărâtă - pe care-am văzut-o la ieșire, de altfel. Adică la mai bine de-o oră după ce ne anunțase că ea își formează grupul și pleacă ”imediat”. Umbla ca o găină fără cap de la unii la alții, încercând să le elucideze ce șansă ratează dacă n-o aleg pe dânsa pentru a-i călăuzi prin hățișurile civilizației minoice... 🙄


Cum spune o vorbă - not great, not terrible. Prin comparație, vizita din Chania a fost mult mai interesantă și mai plăcută. Dar despre asta, în episodul viitor. Nu de alta, dar pe măsură ce scriam mi-am dat seama că n-am de gând să scriu eu însămi un articol întortocheat pe potriva labirintului care n-a existat, de fapt, niciodată...

4 comentarii:

Anonim spunea...

Splendid concediu Greta! Tineam sa-ti spun inca de la primul episod, dar viata navaleste cu ale ei si am ramas in urma. Ce frumos ne ghidezi prin locurile minunate pe care le-ai vazut. Incantator!
Big hug,
Laura

turbatica spunea...

Test comentariu

Greta spunea...

Adorabil nickname-ul, ăsta să rămână! :)

Greta spunea...

Îți mulțumesc din suflet, Laura :) Drept la inimă îmi merg aprecierile tale :) Big hug back! >:D<